Maturizarea revoluționarului

Colegul meu de la Istoria Culturii, Virgu Zăbavă, a fost dintotdeauna un revoltat ireconciliabil. Încă din studenția noastră – petrecută, parțial, înainte de 1989 –, el se remarcase în postura de rebel. Protesta mereu împotriva vreunui abuz, invoca liberalismul occidental și denunța „pervertirea patriei“. Îl detesta, firește, pe Ceaușescu și nu se ferea să o spună în diverse cercuri. Lumea îl cam evita, dar din rațiuni diferite. Cei mai mulți îl bănuiau informator al Securității și, implicit, agent provocator. Aceștia aduceau argumentul că, în pofida declarațiilor sale belicoase la adresa regimului, lui Virgu nu i se în-tîmpla absolut nimic. Nu fusese nici măcar amenințat vreodată cu exmatricularea, darămite să fie interogat, urmărit sau anchetat. Ceilalți fugeau din calea lui pur și simplu de frică. Informator ori nu, considerau ei, simpla sa prezență însemna pericol și trebuia, de aceea, evitată. Extrem de puțini oameni, așadar, (între care mă număram!) îi acceptau compania, fie și sporadic, fiind convinși că, în spatele nemulțumirilor junelui Zăbavă (nemulțumiri care, de altfel, erau și ale noastre!), se ascundea o solidă conștiință morală. Că tînărul nu intrase încă, explicit, în vizorul Organelor putea fi, desigur, o curiozitate, însă, retrospectiv judecînd lucrurile, între 1987 și 1989, perioada la care mă refer, securiștii autohtoni aveau pe cap probleme mult mai complexe – interne și externe – ca să mai găsească vreme și dispoziție pentru vocalizele unui student insolent.

Ipoteza din urmă a fost confirmată după 1990. Intrat într-o nouă societate – democratică în esență, dincolo de „specificitățile“ și „originalitățile“ românești! –, Virgu nu s-a potolit. A persistat în starea de „nesupunere civică“, vorba lui Thoreau, criticînd realitățile băștinașe post-comuniste, de la restau-rația politică la economia asistată a socialismului „cu față umană“. În 1991 a intrat la Universitate, ca preparator, printr-un miracol. La proaspăt înființata secție de istorie a culturii, nu s-a prezentat decît el la concursul pe multiplele posturi scoase pentru angajare. Decît să fie complet depopulați, cei doi titulari ai colectivului au preferat un „scandalagiu“ (altfel, foarte bine pregătit). Activitatea revoluționară a lui Zăbavă a căpătat, din momentul respectiv, un contur concret, instituțional. Din primele luni de experiență academică, el a hulit cu patos nepotismul, corupția, subiectivismul, lașitatea, mediocritatea, balcanismul și ticăloșia – toate, să admitem onest, metehne ale sistemului educațional superior din țara Mioriței. Le-a făcut zile fripte șefilor de departamente, decanilor, rectorilor, consiliilor profesorale și senatelor ce s-au succedat, în timp, la cîrma vechiului așezămînt universitar. Comunitatea s-a împărțit iarăși în tabere în privința lui. Unii – între care, negreșit, mă aflam și eu – îl prețuiau pentru simțul său civic și etic. Alții – cei mai numeroși – au decis, treptat, să-i pună ștampila de „nebun de serviciu“ și, ca atare, să-l ignore cu tenacitate.

Ca în aikido, această ultimă categorie l-a anihilat practic pe profesorul Zăbavă, folosindu-i propria energie contestatară drept armă de ripostă. Ziceau: „Iar pălăvrăgește nebunu’!“, „Faceți loc, vine protestatarul Virgu Zăbavă!“, „Țipă căpiatul, băieți, nu vă îngrijorați!“, „S-a trezit hahalera!“ Bietul istoric al culturii ajunsese Don Quijote – copleșit, ridicol, de patetica lui încleștare cu morile de vînt. Pe acest fond descumpănitor, ceva formidabil s-a petrecut în urmă cu aproximativ doi ani. Brusc, Virgu și-a încetat atacurile revendicative. A devenit tăcut o vreme, apoi, spre mirarea generală, s-a manifestat conciliant în diverse împrejurări antagonice. S-a înțelepțit, s-a transformat într-un neașteptat „făcător de pace“. A învățat arta compromisului și a negocierii. S-a metamorfozat în Yoda! Deodată, emana numai spirit Zen. Mai lipsea să leviteze. L-am întîlnit în noua variantă identitară și nu am ezitat să-l întreb ce pățise. A surîs și mi-a răspuns meditativ: „Bătrîne, l-am citit pe teologul britanic William Paley. Conceptul lui – the rule of expediency / regula utilității – mi a întors viața la 180 de grade. În Teologia naturală, Paley constată că revolta împotriva establishment-ului e legitimă și necesară, ca manifestare a conștiinței etice. Totuși, adaugă filozoful, dacă observi că, în ciuda eforturilor tale cinstite și totale de reformă, sistemul refuză să se modifice în bine, înseamnă că reflectă voința lui Dumnezeu, avînd sensuri ascuns-eschatologice, sensuri care te depășesc și dinaintea cărora tu, rebelul, ești obligat să te retragi. Dragul meu, asta e revelația existenței mele de revoluționar în România – sistemul nu poate și, mai ales, nu trebuie schimbat! El ilustrează voia divină și, prin urmare, avem datoria să-l acceptăm, asumîndu-ne principiul utilității. Iată că m-am maturizat!“

Ne-am despărțit amical, dar în sufletul meu se prăbușise un întreg univers. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.