Lingvistică matematică
Schimbarea colegului meu de la Lingvistică, Onisifor Stupireanu, a avut loc în trepte, ajungînd recent să fie una cu adevărat dramatică. În faza întîi, petrecută în urmă cu vreo două decenii, profesorul s-a îndrăgostit de un domeniu academic foarte complicat, care i-a devenit bază pentru cariera universitară ulterioară. Este vorba despre lingvistica matematică, pe care Stupireanu a început să o studieze entuziast, în ciuda faptului că pregătirea lui era strict filologică, fără tangențe prealabile cu fascinantul univers aritmetic. De ce precizez detaliul? Pentru a evita orice confuzie din partea celor mai puțin familiarizați cu jovialitatea interdisciplinară manifestată de unii reprezentanți contemporani ai umanioarelor. Profan spus, dar, sper eu, clar, lingvistica matematică vrea să convertească lexemele în simboluri (matematice), pliabile, pe termen lung, pe „gîndirea“ exactă a mașinilor (astfel s-a născut, mai tîrziu, și ramura computațională a lingvisticii, care, în ideea dezvoltării inteligenței artificiale, intenționează să adapteze limbajul, prin coduri, la „grilele“ hermeneutice ale computerelor). Pe scurt, abundența de semne lingvistice se sintetizează magistral în interiorul acestui teritoriu straniu al preciziei și exactității științifice.
Ca atare, la debutul pasiunii sale, în faza întîi carevasăzică, Onisifor a redus „maniera“ de interacțiune verbală cu ceilalți la un minimum debordant. După cum scria în articolele lui BDI/ISI, limba trebuia să exprime mult cu puțin, adică să renunțe „la umplerea văzduhului cu vorbe“, vorba teologilor, și să transmită mesaje complexe în „cifruri“ lingvistice minimale. De aceea, cursurile pe care le preda studenților durau cel mult douăzeci de minute în care el le comunica, reducționist-simbolic, tot ceea ce altul ar fi reușit abia în două ore. Spectatorii studioși povesteau pe la colțuri, siderați, că „proful“ vorbea o limbă „extraterestră“, cumva robotizată și, oricum, neinteligibilă, alcătuită din bucăți de propoziții, aluzii și nenumărate sugestii criptice. Striga de la catedră, se pare, pe parcursul scurtului interval cît stătea în amfiteatru, formule de genul: „Simbol matematic echivalent cuvînt. Necesar convertire pe cifru. Detalii la savanții nemți și englezi. al Doilea Război Mondial, inițiat, rădăcini totuși la Euclid. Criptografie. Arhetip. Arthur Scherbius, mașina Enigma. Vezi și curs tipărit. La revedere, pe data viitoare.“ Un șmecheraș ar fi urlat odată, caragialian, după el: „Directoru prefecturi locale insultat grav, palme și dumnezeu mami cafiné central…“
Un altul din sală cică i-ar fi răspuns în aceeași notă, stîrnind hohotele mulțimii de studenți: „No problemo, hasta la vista, baby, pupat toți piața endependenți…“ Asocierea „telegrafică“ nici măcar nu era greșită. Așa „funcționa“ Stupireanu, ca un telegraf. Unul, desigur, academic, adaptat rigorilor profesiei (à propos, la o masă doctorală, povesteau lingviștii prezenți, cînd i-a venit rîndul să comande, profesorul nu ar fi zis decît „papa bun“, iar chelnerul i-a adus, fericit, calcan pe pat de fructe de mare din Adriatica, la 300 de lei porția, și șampanie franțuzească în valoare de 7.448 de lei sticla; proaspătul „doctor în filologie“, cel care cinstea membrii comisiei, a muncit apoi un an „în slujba comunității“, la spălatul vaselor, chiar în restaurantul respectiv, pentru a acoperi paguba imputată de proprie-tar în instanță). Însă, țineți-vă bine, metamorfoza lui Onisifor se afla atunci în fașă! A urmat, devastator, faza a doua. Lingvistul a decis să elimine din propriul discurs nu doar cuvinte (cu precădere, verbe!), ci și vocalele. Considera vechile hieroglife, dar și araba (care nu merg deloc pe reprezentarea vocalelor) exemplare pentru orice tip de comunicare. A trecut, decis, neconcesiv, de la „Me Tarzan, you Jane!“, la „M Trzn, y Jn!“
Într-un anume sens, a ajuns să-și „stenografieze“ termenii pe care-i rostea (știut fiind că, în stenografie, vocala este indicată, uniform, printr-un punct!). Dau mărturie eu însumi despre noua turnură a evenimentelor: întîlnindu-mă, la un moment dat, pe coridorul Facultății, Stupireanu mi-a spus „Slt, btrn!“ Am șters-o englezește… Studenții, în schimb, erau de-a dreptul înnebuniți: un afazic, aparent captiv, din punct de vedere neurologic, în emiterea de consoane, le mîrîia ceva în amfiteatru. În fine, în faza a treia – cea mai recentă –, Onisifor nu a mai vorbit defel. Își tipărise niște cartonașe colorate, cu semne matematice (+, =, -, δ, √ etc.!), pe care le scotea din buzunare și le arăta, voios, interlocutorilor, inclusiv studenților, la ore. Bineînțeles, numai el știa ce însemna fiecare dintre ele. M-a abordat și pe mine deunăzi, punîndu mi sub ochi simbolul π, faimosul număr pi, 3,14. Am făcut instantaneu „treișpe-paișpe“, simulînd imbecilitatea cronică. În timp ce mă îndepărtam în pas alergător, mă băteam, cimpanzește, cu palma pe piept și strigam: „Prst, prst! N țlg, n țlg!“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
