Nature și nurture

Polemicile științifice din lumea universitară au atins, de multă vreme și nu numai la noi, valențe tulburătoare. Am prezentat unele stranii aici, eu însumi, în mai multe rînduri. Ce am auzit însă despre doi profesori de la Pedagogie întrece orice imaginație. Este vorba despre faimoșii – pe plan național și, desigur, internațional – teoreticieni comportamentali Plantagenet Olifrenu și Claponel Mărunțelu. Împricinații se cunoșteau, practic, de o viață. Au fost studenți împreună la Psihologie, apoi au ales, încă de la absolvire, cariere academice în aceeași secție, cea de Pedagogie. Au parcurs treptele ierarhice simultan, ambii dovedindu-se, cum spuneam, adevărați savanți. Din păcate, relația dintre ei s-a deteriorat timpuriu din motive – cum să le zic mai corect? – filozofice. În viziunea lui pedagogică, Plantagenet s-a simțit atras de așa-numita „teorie nativistă“ (Nativist Theory), bazată pe argumentul fundamental că, în ansamblul său, comportamentul uman și, într-un anume sens, identitatea noastră esențială rămîn „pre-programate“, sînt adică înnăscute, mediul unde evoluăm nefăcînd altceva decît să le prilejuiască manifestarea. Claponel, dimpotrivă, devenise adeptul „teoriei educației prin experiență socială“ (Social Learning Theory), izvorîtoare din convingerea că individul e tabula rasa, identitar vorbind, la naștere, urmînd să se transforme ulterior, prin „imitarea“ și, implicit, „învățarea“ mediului căruia îi aparține. Cu alte cuvinte, în antagonismul științific al vestiților profesori Olifrenu și Mărunțelu se războiau, în fond, două mari tradiții de gîndire, ilustrate, în timp, de nume celebre, precum Sigmund Freud, John Bowlby și Noam Chomsky, pe de o parte, ori Lev Vîgoțki și Albert Bandura, pe de alta. Așadar, se ducea acolo eterna luptă filozofică dintre nature și nurture, „luptă“ care agită des mințile multor intelectuali contemporani.

Toată lumea știa că Plantagenet și Claponel se urau de la „știință“. Nici unul, nici celălalt nu făcea vreun efort să ascundă asta. În cărțile și articolele lor de specialitate se contraziceau furibund, iar în interviuri și în apariții publice (inclusiv la cursuri!) se ironizau reciproc într-o manieră de-a dreptul injurioasă. Claponel afirma că există profesori, în „imediata noastră vecinătate“, mai „oligofreni de felul lor“, care cred că „reptila primordială“ tot renaște, „impermeabilă la evoluție și fără nici o mutație de progres“, în fiecare ins care care vede lumina zilei. „Reptila aia a fost totuși una singură, la începuturi, și nu mai poate fi resuscitată la milenii întregi după ce omul a învățat să evolueze. Numele ei era Plantagenetosaurus!“ Plantagenet replica: „Poți pune un clapon în ce mediu dorești, oricît de sofisticat, el tot clapon va fi. Natura nu poate fi surmontată. Un mărunțel nu are cum să învețe postura de gigant. Dus fie și la Carnegie Hall, nenorocitul de clapon nu va cînta, ci va urla a pustiu, ca un păsăroi castrat ce este!“ Întîlnindu-se pe coridoarele Universității, în loc să se salute, Olifrenu și Mărunțelu se batjocoreau unul pe altul cu gesturi insultător-simbolice. Claponel se încovoia subit, își umfla buzele pentru a sugera un bot primitiv, iar apoi sărea de colo colo, cu icnete troglodite, aidoma unui neanderthalian dezorientat. În contrapartidă, Plantagenet își împingea, doct, ochelarii pe vîrful nasului, își bomba pieptul și dădea din mîini, ca și cum ar fi fost aripi, cotcodăcind sonor printre studenții speriați. Din zburătăceala lui se înțelegea ușor că devenea, în notă sarcastică, un clapon, dar nimeni nu pricepea rolul ochelarilor în alegorie. Enervat, „mimul“ a explicat sugestia, la un moment dat, cîtorva amici: „Mă refer la un clapon evoluat, educat, după cum speră prostănacul ăla că ar putea fi cineva numai prin simpla interacțiune cu mediul!“

Totul a culminat cu decizia lui Claponel de a o învăța pe gorila Chewbacca – de la Grădina Zoologică – să vorbească. Doar așa, țipa el, va șterge zîmbetul murdar de pe fața lui Olifrenu, demonstrînd că abilitatea „acumulării“ intelectuale e posibilă prin „experiență“. Auzind năzbîtia, Plantagenet a urlat că, la rîndu-i, va dovedi cum instinctele primitive supraviețuiesc pînă și în cei mai „educați“ indivizi. Cine erau aceștia? „Academicienii pe care îi voi provoca pînă vor ceda!“, a spus profesorul și s-a dus glonț la filiala regională a prestigioasei instituții, în vreme ce oponentul său alerga înspre Zoo. Amîndoi au avut un impredictibil succes. Îngrijitorii Grădinii Zoologice se jurau că Chewbacca rostea, repetitiv, o silabă pe cînd izbea de gratiile cuștii sale, sistematic, trupul făcut terci al lui Mărunțelu. În alt plan, martorii oculari declarau că academicienii care l-au înșfăcat pe Olifrenu (cînd l-au văzut arătîndu-le – dezgolite! – fesele) și l-au aruncat de etajul al cincilea al clădirii păreau turbați. Gorila articula, la infinit, „ca-ca-ca-ca-ca“, iar nemuritorii chițcăiau gutural pe coriodoarele Academiei… 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.