Punere în scenă

Colegul meu anglist, Miralian Ponos, titularul unui celebru curs de Proză anglo-americană din secolul al XIX-lea, s-a remarcat, încă din anii ’90, pentru maniera lui neconvențională de predare. Pentru a-i determina pe studenți să citească operele literare pe care le analiza, dar, cu precădere, pentru a-i face să înțeleagă mai bine anumite subtilități artistice, el punea în scenă – în timpul prelegerilor și seminariilor, chiar în fața amfiteatrului – tablourile cruciale din textele selectate. La dramatizarea ad hoc participau, cu entuziasm teatral, atît profesorul, cît și discipolii săi. Tehnica pedagogică adoptată de Ponos i-a adus, cum spuneam, faimă națională, însă, în mai multe rînduri, și necazuri colaterale. La un moment dat, de pildă, în toiul punerii în scenă a povestirii „Wakefield“, scrise de romanticul american Nathaniel Hawthorne, studentul care-l „impersona“ pe protagonist a plecat discret din sală, în conformitate cu narațiunea (autorul ne zice despre erou că-și părăsește, inexplicabil, familia, evaporîndu-se din viața soției și a apropiaților săi vreme de douăzeci de ani). Spre stupoarea tuturor, băiatul-actor nu a mai revenit nici el, luîndu-și, pare-se, rolul foarte în serios. Părinții l au dat în urmărire generală. La anchetă, Miralian le-a declarat polițiștilor că studentul se va întoarce, cu siguranță, peste două decenii, întrucît așa era scenariul lui Hawthorne și nu-și putea permite să se abată de la derularea sa.

Altădată, la reprezentația intrigii din „Butelca de Amontillado“, aparținînd tot unui prozator de vîrf al romantismului transatlantic, Edgar Allan Poe, tînărul care-l întruchipa pe Fortunato a băut, precum personajul respectiv, toate sticlele de vin „întîlnite“ pe parcursul coborîrii sale în catacombele lui Montrésor (pentru veridicitate, profesorul adusese mărcile de alcool indicate de Poe în povestire). Ca și Fortunato, „actorul“ s-a îmbătat cumplit, iar la scena-cheie din text, cînd trebuia să execute un gest simbolic, masonic, de fluturare a mîinilor în sus, el a ridicat, obscen și rînjind obraznic, doar degetele mijlocii către colegul care-l juca pe Montrésor. A ieșit o cafteală pe cinste, din care Miralian a scăpat ulterior, cu greu, fără sancțiuni disciplinare. În sfîrșit, băiatul care a avut rolul lui Bartleby – din nuvela lui Herman Melville „Bartleby, copistul“ – a căpătat ticul verbal al eroului, strigînd peste tot, multe săptămîni după seminarul dramatizat, „I would prefer not to!“. A avut nevoie de tratament psihiatric. Nici cu victorienii britanici lucrurile nu au stat mereu bine pentru Miralian. Studenta care a imitat-o pe fantomatica Bertha Mason din Jane Eyre a lui Charlotte Brontë a dezvoltat mai tîrziu compulsia prizonieratului în podurile clădirilor (se dorea a fi, pesemne, așa-numita, în feminism, „mad-woman in the attic“). A fost descoperită, după dispariția-i subită din cămin, în podul Universității, printre lilieci, cu o privire pierdută, aiurită, sălbăticită.

Ar mai fi poate de amintit aici și episodul căderii unui student de la etajul al doilea al Facultății. El personifica „mîna“ albă, de nălucă intruzivă, care „intră“ pe fereastră, în romanul lui Emily Brontë La răscruce de vînturi, pentru a-i smulge lui Lockwood, de sub ochi, Biblia plină cu notații personale. Din fericire, omul a aterizat, salutar, în containerul de gunoi. Cu emoții a fost și punerea în scenă a contextului tenebros în care guvernanta nevropată a lui Henry James, din „O coardă prea întinsă“, îl sufocă pe bietul Miles, îmbrățișîndu-l nebunește: studenta-actriță și-a strîns colegul-partener de beregată pînă l-a băgat în șoc respirator. SMURD-ul a rezolvat problema, dar Ponos a mai trăit o traumă, culmea, după două șocuri „medicale“ anterioare. Studenta care o jucase pe Becky Sharp din Tîrgul deșertăciunilor al lui William Makepeace Thackeray, în scena în care aceasta mușcă zdravăn dintr-un ardei iute și se înroșește teribil, s-a umflat brusc după înghițitura de peperone, ajungînd în pragul șocului anafilactic. Similar, „Dinah Morris“, din Adam Bede al lui George Eliot, „predicînd“ congregației sale de „metodiști“, s-a agitat prea tare pe podiumul din amfiteatru și a alunecat, luxîndu-și glezna… Totuși, cumva, Miralian a mers mai departe. Pînă recent, cînd, într-o hărmălaie uriașă, a părăsit Universitatea încătușat. Era dus, tulburător, cu un căruț cu rotile. Ceva nemaipomenit se întîmplase la seminarul său despre Marile speranțe dickensiene. L-a jucat el însuși pe Magwitch în episodul inaugural, în care personajul îl întoarce pe copilul Pip cu capul în jos pentru a-l speria. A chemat un student mai pirpiriu să-i fie partener. Insul, odată răsucit, în loc să-și turuie partitura, a început să răcnească: „Văleu, dom’ profesor, am amețît rău di tăt șî mai văd șî celi di sub fusta lu’ Pietroniela!“. Ponos s-a enervat cumplit și i-a dat drumul din mînă, fiind arestat apoi pentru agresiune. În plus, s-a ales și cu o discopatie paralizantă. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.