Meditații estetice
Se pune frecvent întrebarea – cu precădere, în spațiul intelectual – dacă/în ce măsură cineva are sau nu operă? Dar – s-ar cuveni să ne autointerogăm mai întîi – ce este, de fapt, opera? Aș vrea să răspund, parafrazînd celebra formulă a naturalistului Georges Louis Leclerc, din discursul lui de acceptare la Academia Franceză (Discours sur le style / Alocuțiune despre stil: „Le style c’est l’homme même“ / „Stilul e omul însuși“): Opera e omul. Totuși, am dubii serioase asupra valabilității unei asemenea remarci. Într-una dintre serile FILIT (din 2014), Mircea Cărtărescu observa, justificat, că toată lumea și-ar dori/și-ar fi dorit să scrie/să fi scris poeziile lui Eminescu, însă nimeni nu ar accepta/nu ar fi acceptat vreodată să-i trăiască și viața. Cum atunci să ne amăgim că opera ar fi omul? Că, adică, tot ceea ce creezi s-ar mula perfect, aidoma unei mănuși, pe ceea ce ai trăit și trăiești? Butade frumoase, potrivite pentru manualele de literatură română din clasele gimnaziale!
Fie și la o privire rapidă, putem sesiza incongruențe multiple între omul creator și – jucîndu-ne puțin cu noțiunile – creatorul trăitor. Rețin și acum o interesantă confesiune făcută de Paul Verlaine (și citită de mine cu o mulțime de ani în urmă), în care subtilul simbolist francez denunța incompatibilitatea extremă între ceea ce experimenta psihic, pe plan creator-oniric, și ceea ce reușea să exprime concret, prin scris, în realitatea imediată. Mărturisea, cît se poate de franc, poetul că el plutea, imaginar, pe un cer plin de stele, de unde doar „găinațul“ cădea, parcimonios și în răstimpuri, pe „bietele“ sale „caiete“ de compoziție literară. Artistul dezvoltă așadar tentația de a-și percepe opera drept „nedemnă“ de intensitatea trăirilor veritabil-creatoare, adînc internalizate și, de aceea, imposibil de transmis umanității în autenticitatea lor primară. Exact invers, după cum se vede, decît în optica posterității unui scriitor, care-i supralicitează „strălucirea“ operei în dauna biografiei „nenorocite“!
Să recunoaștem că există, în relația dintre individ și creația lui, o nesuprapunere structurală. Nici dintr-o perspectivă, nici din cealaltă, „entitățile“ în discuție nu par dispuse să fuzioneze ori măcar să reacționeze „chimic“. Dacă, pentru unii, „opera“ contează, „existența“ celui care o creează rămînînd irelevantă (în nimicnicia sa), pentru alții (pentru scriitorii înșiși adesea), ipoteza fix opusă oferă semnificație – „viața“ creatoare trece (în ermetismul său) înaintea „creației“ propriu-zise. Acestea nu sînt simple filozofii estetice, ci au devenit, de-a lungul vremii, ideologii critice serioase. Formaliștii ruși, bunăoară, vorbesc primii despre „eliminarea“ integrală a autorului din „ecuația“ operei și despre transformarea istoriei literare într-o „istorie a formelor stilistice“, a mecanismelor artistice, cum s-ar spune, în stare pură, o „stare“ eliberată de presiunea biografică a unui exemplar uman anume, chiar și înzestrat cu geniu. Opera ar avea deci nevoie de „ruperea“ (ombilicală?) de „ființa“ autorului.
Discipolii lui Boris Eichenbaum credeau, cu tărie, că literatura trăiește sui generis, stabilindu-și singură, prin „materialitatea“, prin corporalitatea“ ei stilistică, punți de comunicare cu noi și noi generații de cititori/consumatori, tot mai îndepărtate și mai ignorante de/în raport cu „făptura“ istorică a scriitorului. Conștiința estetică individuală, a „auctorelui“ însuși, disimulată gingaș în spatele creației ca atare, nu ar mai reprezenta astfel o necesitate hermeneutică. Odată „creat“, textul capătă autonomie și, în chip evident, viață de sine stătătoare. Structuraliștii, prin Roland Barthes în special, au dus mai departe ideea, menționînd o așa-numită „moarte a autorului“. Creatorul, intuiește teoreticianul, este întotdeauna trecutul operei. Prezentul îl constituie, invariabil, opera însăși. Ea își „înghite“ autorul, acoperindu-i și neutralizîndu-i identitatea. Supraviețuiește independent. În concluzie, creația își extrage seva vitală din existența creatorului pe care, iată, îl „exsanguinează“ de-a dreptul.
„Contratimpul“ dintre operă și autor derivă din tensiunea intrinsecă ivită între cei doi. Nu sugerează oare G. Călinescu, într-o analiză asupra baladei meșterului Manole, că opera perfectă e apocrifă, preluînd de la făuritorul său doar capacitatea de a exista? Sacrificiul autorului ilustrează regula și nu excepția actului creator. După principiul vaselor comunicante, viața unuia (în speță, a autorului) o condiționează pe a celuilalt (a produsului creației). Transferul dinspre primul către al doilea va fi ireversibil. Prin urmare, m-aș aventura să afirm că, dacă vrem să descoperim măsura în care cineva are operă, trebuie să stabilim, în prealabil, măsura în care acel cineva are viață. Nu degeaba declamă -Goethe, în Iphigenie auf Tauris / Ifigenia în Taurida, că „infinită este opera (creația, n.m.) pe care sufletul (viața, n.m.) ne zorește s-o îndeplinim“.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
