Măsura tuturor lucrurilor
La Facultatea de Geodezie (nou înființată, din necesitatea diversificării specializărilor predate în Universitate, prin aportul semnificativ de personal al tradiționalelor Facultăți de Matematică și de Geografie) a fost numit un decan tînăr (pentru dinamica proaspetei structuri acadmice), provenit din rîndul geografilor pasionați, Tropican Moșbălan pe numele lui. Știu, veți spune că, de data aceasta, sar de-a dreptul „calul“ onomasticii, dar vă asigur că nu exagerez deloc! Junele profesor Moșbălan a explicat, cu numeroase ocazii, care era sursa neobișnuitului său prenume, așa încît o includ și eu aici ca justificare. Se pare că tatăl decanului fusese, și el, un renumit cercetător în domeniul geografiei, obsedat de ceea ce se identifică, de obicei, prin „tropice“ (liniile imaginare, trasate de experți deasupra și dedesubtul Ecuatorului, pentru a delimita „zona tropicală“). Avea chiar o teorie revoluționară – neacceptată însă de savanți – că „nordul“ și „sudul“ ecuatorial reprezintă noțiuni mult mai flexibile decît cele descrise de coordonatele stabilite în mod convențional-clasic și că, implicit, percepția asupra „tropicalității“ ar fi trebuit recompusă. În sfîrșit, sub compulsie profesională, el a dorit să-și boteze fiul, mai întîi, „Tropicul Racului“ Moșbălan, apoi, gîndindu-se că „racul“ ar putea fi de rău augur cu mersul lui înapoi, s-a fixat pe cealaltă variantă disponibilă, „Tropicul Capricornului“ Moșbălan. Mama totuși, speriată, s-a împotrivit cu înverșunare și cei doi părinți au ajuns, pînă la urmă, la un compromis onorabil și, cumva, frumos rimat: Tropican. Tropican Moșbălan.
Nu v-aș fi povestit niciodată despre dumnealui dacă, recent, nu m-ar fi căutat pentru a-mi comunica un lucru tulburător. „Domnule profesor“, și-a început decanul ceea ce s-a dovedit rapid a fi o veritabilă confesiune, „am venit la dumneavoastră să-mi cer mii de scuze, deși încă nu știți pentru ce. V-am ascultat de cîteva ori prelegerile despre America și v am condamnat în sinea mea pentru felul reacționar și conservator (da, mă iertați, ăștia erau termenii care-mi răsunau în minte) în care dumneavoastră prezentați publicului nostru, oricum neprogresist, măreția Lumii Noi. Ca fiind rezultatul filozofiei induse de o generație excepțională de intelectuali, ce a reformat, prin ideile sale, mentalitarul învechit al unor coloniști predominant needucați. Ca fiind așadar produsul unei gîndiri remarcabile, iradiate de la vîrful piramidei către bază. Simplu formulat, ca fiind efectul acțiunii grupului conducător, după care s-ar fi dat masele ignare. Ce primitiv! – îmi ziceam, singur, în trecut. Nu vă ascund faptul că, în clipa în care mi s-a propus funcția de decan la inovatoarea Geodezie, am acceptat-o imediat, cu furie la adresa dumneavoastră. Am spus că vă voi decredibiliza, că voi demonstra concret importanța membrilor comunității în contrapartidă cu insignifianța liderului lor. Decanul nici nu va exista, strigam pretutindeni. Voi fi conducătorul-catalizator al dezvoltării personale a indivizilor din așa-numita subordine. Îi voi lămuri pe toți că forța unei structuri oarecare, a unei instituții, a unei țări, a unui continent vine de jos în sus și nu invers. Din emanciparea fiecăruia în parte!“
Tropican s-a oprit cîteva secunde, parcă derutat. A revenit ulterior: „Vă uram cu sete pentru ideile alea totalitare. Eram obligat să schimb lumea ca să vă scot din capul meu, unde intraserăți cu violență de conservator. Îmi repetam obsesional că omul este măsura tuturor lucrurilor și că, logic, numai de la el, din intimitatea sa personală, se poate ivi progresul, iar nu din efortul stupid al liderului mărunt. I-am convins pe colegi că eu nu existam, că decanatul constituia o abstracțiune pură, că decanii sînt ei toți. Mi-am deschis biroul pentru întreaga colectivitate, i-am chemat să exercite actul administrativ in corpore, subliniind detaliul că mă voi supune deciziilor lor progresiste. Secretarele erau înnebunite. Se perindau pe acolo diverși inși despre care nici nu aveam cunoștință că ar fi salariați ai Facultății de Geodezie. Dădeau ordine, urlau, tăiau și spînzurau, cu argumentul că ar fi decani. Cineva – despre care pot jura că e, de fapt, unul dintre portarii Universității – m-a dat dimineață afară din cabinet. Țipa furibund că nu s-a făcut ora audiențelor și că nu se mai găsește pic de respect pentru dican în țara românească! I-am replicat că eu sînt decanul. Sub nici o formă, dicanul! Am zîmbit și asta l-a scos din minți. M-a izbit de pereți, zbierînd că să nu-l corectez pe el, că a evoluat, s-a dezvoltat personal și a devenit dican, omul deci care măsoară toate lucrurile. Dacă intenționam să-mi măsoare și spinarea cu fotoliul de dican, o putea face bucuros!“ Moșbălan a încheiat trist: „Acum vă dau dreptate, dar este prea tîrziu“.
Am „măsurat“ iute, cu privirea, spinarea lui Tropican și apoi am înșfăcat viguros scaunul pe care stăteam. Un scaun doar de fost „dican“.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
