Pornind de la un cîntec

Deunăzi, aflîndu-mă la volan pe un traseu ceva mai lung decît de obicei, am deschis radioul pentru „știrile de la fix“. Spre surpriza mea, în loc de breaking news, postul difuza o melodie de-a Loredanei (Groza). Nu prea ascult muzică românească (știu, sînt cam snob, asta este situația), dar acum – poate și intrigat că nu erau „știri“ – am lăsat aparatul să meargă. Nu cunoșteam, evident, cîntecul (sînt, cum spuneam, „rupt“ complet de producțiile cantautorilor autohtoni), așa că l-am audiat atent preț de cîteva secunde. Culmea, versurile mi s-au părut destul de interesante. „Iubita“ din piesa respectivă îi comunică „iubitului“ să nu-și facă nici un fel de griji, întrucît ei doi au cea mai puternică armă pentru protecția dragostei lor: ziua de azi. Nu glumesc, se înțelege, cînd numesc chestiunea asta „interesantă“. Dacă veți manifesta curiozitatea să aruncați o privire (fie și grăbită) peste curentele filozofice principale ale omenirii, de la origini pînă în contemporaneitate, veți vedea că majoritatea gînditorilor ar fi de acord cu o asemenea idee. Filozofii recomandă de regulă, în diverse formule, direct sau indirect, ca individul să valorifice mereu momentul prezent al existenței lui, singurul cert și totodată adecvat conceptului de viață ca atare. Trecutul trăiește doar în amintirile noastre (adesea mistificatoare), „neființînd“ de facto, pe cînd viitorul se stabilește prin pure speculații, la fel de instabile și ireale precum tot ceea ce s-a întîmplat deja. Exiști așadar numai în clipa de față, ce a fost ori va fi universul tău ontologic intrînd, inevitabil, sub semnul nostalgiei defazate și al prezumției orgolioase. Realitatea rămîne identificabilă strict în intervalul efemer al actualității și, în consecință, orice teorie existențială ai dori să comunici – ție și celorlalți – trebuie să o adaptezi volens-nolens la rigorile acestei actualități, atît pentru exercițiul obiectivității, cît și pentru propria-ți credibilitate.

Nu am cum să contest, prin urmare, concluziile unor minți strălucite, exprimate tranșant cu multă vreme înainte de apariția mea pe pămînt. În plus, nu aș îndrăzni vreodată să contest virtuțile metafizice ale cîntecelor Loredanei (din cîte știu, adesea, și textieră a lor). Îmi voi permite totuși să aduc cîteva mici nuanțări problemei „temporale“ menționate mai sus (interferența dintre trecut, prezent și viitor). Indubitabil, cred, la rîndul meu (am mai constatat, de altfel, faptul și în alte articole), că nu poți „ființa“, în mod autentic, decît în prezent. Trecutul și viitorul constituie doar „dimensiuni“ abstracte ale psihicului nostru, nu și „realități“ irefutabile. Să observăm însă că, în pofida „concreteții“ sale, „ziua de azi“ funcționează sub presiunea unei omnipotente nedumeriri. Niciodată nu știi, cu adevărat, ce ți se întîmplă în clipa de față decît, cel mult, în termenii unei adînci ambiguități. Trebuie să te distanțezi întrucîtva de vîltoarea evenimentelor „prezentului“ propriu-zis, pentru „a le pune în perspectivă“, cum afirmau fenomenologii francezi (de tipul lui Maurice Merleau-Ponty), pentru „a le înțelege“, pentru „a le digera“ efectiv. Atunci cînd reușești să le atașezi o semnificație cît de cît convingătoare, „prezentul“ s-a transformat deja în „trecut“, iar tu te afli pe tărîmul retrospecției, unde, am convenit, stăpînesc „non-ființialul“, „abstracțiunea“, „amintirea“. Invers, raportîndu-te la ceea ce va urma, încercînd deci să prefigurezi (în același „prezent“) anumite aspecte ale „viitorului“ (deloc străine experienței acumulate în „momentul actual“), practici, din nou, „abstracțiunea“ – speculativă de data aceasta –, complăcîndu-te în sterilitatea unei gîndiri „imateriale“. Aceeași nedumerire dă și aici măsura reală a „prezentului“, așezîndu-l, surprinzător, pe un palier, mă rog, „ontologic“, al confuziei și instabilității. Unde se află, în concluzie, supralicitata viață?

În „trecut“ și în „viitor“, ar trebui să răspundem cu toții în cor. Cu un „supliment“ explicativ, de tip lexical: e drept că viața se derulează, faptic, numai în prezent, dar ea nu ar avea nici un sens (și, ca atare, nu ar mai fi – să subliniem apăsat detaliul! – viață) fără proiecții trecute și viitoare. Trăiești, neîndoios, în „ziua de azi“, însă îți dai seama de asta doar relaționînd cu „ziua de ieri“ și cu „ziua de mîine“. Poți spune, fără ezitare, că ești fericit sau nefericit astăzi? Cu siguranță, nu. Vei reuși să o faci numai cînd azi va fi ieri, iar lucrul se va întîmpla abia mîine. De aceea, consider că „iubitul“ și „iubita“ Loredanei nu greșesc, dovedind încredere în ziua de „azi“. Să fie totuși precauți cu amănuntul că încrederea în cauză le vine din existența unei zile de „ieri“ și a unei zile de „mîine“. Recunosc, Loredana ar putea să-mi replice acum, parafrazînd un vers dintr-un alt cîntec românesc celebru, al lui Cristi Minculescu de la Iris: „E greu să gîndești cum gîndesc eu!“. Voi accepta. Mereu. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.