Poveste de groază
În Jurnalul Vestului Sălbatic, volumul pe care l-am publicat în 1999 (rezultat din experiența americană a sussemnatului), există un capitol dedicat „vampirismului“ din Lumea Nouă. Am redactat respectivele pagini – îmi amintesc cu exactitate – în octombrie 1993, de Halloween, sărbătoare, cum se știe, cu mare popularitate peste Ocean și nu numai. De ce mi-a venit să scriu tocmai atunci despre vampiri? Nu pentru a mă conforma tradiției locale, cu siguranță. „Costumele“ grotești, afișate de americani în „seara morților“, nu au reușit să mă fascineze: le-am considerat, rețin precis, complet ridicole. În plus, abia ieșit din comunism, dețineam o competență „vampirologică“ neînsemnată, redusă la romanul „întemeietor“ al irlandezului Bram (Abraham) Stoker și la cîteva filme stupide, văzute, în copilărie, „la video“. E adevărat, interacționasem și cu varianta regizorală „draculinică“ a lui Francis Ford Coppola, dar ea nu mi se păruse defel o capodoperă (așa cum se străduiau să o caracterizeze snobii anilor ’90). Rememorez că, înainte cu un an, în 1992, în sala de cinema, la premiera românească a peliculei mult mediatizate, chiar izbucnisem într-un rîs nestăvilit (spre oroarea celorlalți spectatori, profund concentrați pe urmărirea complicatului scenariu horror) în momentul cînd protagonistul (jucat penibil de un actor altfel talentat – Gary Oldman) s-a prezentat, îngrozitor de caraghios, drept „Draculea“. Altceva mă frapase, în America anilor 1993 și 1994, împingîndu-mă să fac notații în „jurnal“: seriozitatea netulburată cu care yankeii se raportau la vampiri, solemnitatea aproape ritualică pe care o afișau la simpla rostire a cuvîntului Transylvania.
Din acest unghi, am observat un amănunt demn de toată atenția. Prin medierea (incontestabilă) a imaginației lui Stoker, noi, românii, am reușit o performanță singulară – aceea de a coloniza „mitologic“ o țară imensă, precum Statele Unite. Realizasem, în 1993, că vampirul ardelean constituia personajul legendar prin excelență al Lumii Noi. Oamenii îl tratau cu interes și respect, fără a-i ironiza sau, Doamne ferește, a-i contesta istoricitatea din spatele mitului. Scriau tratate științifice și creau filme despre el, iar, la vremea Halloween-ului, copii, tineri și bătrîni se îmbrăcau, preponderent, „draculian“. Unii români au avut mult de cîștigat de pe urma menționatului exces de „mitologizare“. De pildă, Radu Florescu (un istoric, fără îndoială, respectabil) a cucerit, fundamental, toate audiențele americane abia cînd l-a explorat istoriografic pe Vlad Țepeș „Dracul“. Aidoma, un an-glist bucureștean, emigrat în SUA la începutul anilor ’60, Dumitru Mureșanu pe numele lui, a cîștigat o notorietate teribilă printre universitarii din Tucson, Arizona, prezentîndu-se, grav, ca „urmașul lui Dracula“. Bietul profesor (dornic pesemne de o integrare ușoară printre americani) aducea și „argumente“ în sprijinul amintitei ipoteze. Își ridica frecvent, demonstrativ, colțul drept al buzei superioare pentru a arăta interlocutorilor un amenințător canin încălecat. Am ajuns Fulbrighter la Catedra de Engleză din Tucson după cîțiva ani de la moartea lui Dumitru Mureșanu. Nu-l cunoscusem, însă faptul că-i eram compatriot mi-a asigurat o imensă prețuire în ochii foștilor săi colegi. Indubitabil, în sistemul lor de valori, cu „vampirii valahi“ trebuia să te porți mereu foarte bine.
Apoi, prin 1995-1996, am aflat despre un caz șocant, ce ducea „seriozitatea“ draculiană mult mai departe, către ceea ce s-ar fi putut descrie în alți termeni, termeni severi precum „nebunie“ ori „demență“. Un băiat de 17 ani, Rod Ferrell, a înființat „un cult vampiric“. Tînărul se credea prinț al întunericului (în vîrstă de jumătate de mileniu) cu numele „Vesago“, consumator de sînge și, totodată, maestru al practicilor demonice. Problema a venit din faptul că sceleratul a avut succes la adolescenți. Numeroși copii dezorientați au aderat la „sectă“, acceptînd, fără să crîcnească, poveștile lui Vesago (ei înșiși au primit „nume“ vampirice, de o dezarmantă lipsă de imaginație: pe unul îl chema nici mai mult, nici mai puțin, decît… Nosferatu!). Și-au băut unii altora sîngele, și-au părăsit familiile și s-au dedat la tot felul de năzbîtii. La apogeul delirului „vampiric“, i-au ucis pe părinții uneia dintre membrele grupului (cu acordul ei, bineînțeles), într-un soi de ceremonial inițiatic. Astăzi se află cu toții în închisoare, executînd sentințe de detenție pe viață. Adesea avem tendința să spunem că savanții lasă dezastre în urma lor prin invențiile care le sînt deturnate în scop distructiv. Putem crede, la rigoare, că și filozofii au capacitatea de a genera catastrofe pe termen lung (a se vedea cazul lui Karl Marx). La scriitori însă nu te-ai gîndi niciodată. Și totuși, iată-l pe Stoker, prozatorul marginal și necreditabil, apt să sucească mințile multor generații de americani. Cu un roman care, culmea, mai este și de o deprimantă, sfidătoare, deranjantă mediocritate.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
