Parvenitismul național
Termenul consacrat în lume pentru categoria din titlu este franțuzesc – les nouveaux riches. Totuși, majoritatea culturilor dețin echivalente pentru el, de la cea anglo-americană pînă la spiritualitatea moldo-vlahă. Și chinezii au, se spune, ceva foarte similar în interiorul vastei și exoticei lor civilizații. Mai mult, referința la „noii îmbogățiți” coboară adînc în istorie, devansîndu-i semnificativ, din punct de vedere cronologic, pe înflăcărații republicani francezi. Grecii antici introduseseră deja, încă de pe vremea lui Platon, un corespondent semantic al conceptului, iar romanii foloseau, frecvent, expresia novus homo, atribuindu-i exact aceleași conotații regăsite ulterior, în intervalul modern, la enigmaticul nouveau riche. Dar cine e, pînă la urmă, acest, pare-se, omniprezent și omnipotent „nou îmbogățit” al umanității? Răspunsul dezamăgește cumva prin simplitatea sa. Le nouveau riche sugerează, în absolut toate spațiile geografice și toate etapele de evoluție, parvenitul, personajul detestabil care uzurpă, prin turpiditatea lui, ordinea de facto și, ultimativ, de jure a societății unde ajunge să se manifeste. Ipochimenul respectiv „se îmbogățește” oneros, la prima generație, nerespectînd, evident, regulile naturale de dezvoltare a unui sistem socio-economic normal. Minte, fură, trădează, își elimină, lipsit de scrupule, competitorii și se cațără pe scara ierarhică a ceea ce a fost odinioară establishment. Formula de „nou îmbogățit” implică așadar sensuri negative. În cel mai bun caz peiorative, dacă nu de-a dreptul stigmatizante.
Un episod oarecum „pozitiv” pentru amintita clasă se petrece în epoca revoluției industriale – revoluție derulată, se știe, mai întîi în Anglia. Atunci, burghezia activă economic a devenit un factor de progres (în primul rînd, tehnologic, dar, treptat, și politic, social, cultural sau științific), conferind expresiilor new rich ori new money o efemeră aură solară. Zic efemeră, întrucît, destul de repede, „noilor îmbogățiți” ai industrializării, în ciuda spiritului antreprenorial și, implicit, inovator (din unghi istoric) de care au dat dovadă, li s-au creionat – în mentalitarul public – tipologii caricaturale, prevăzute adesea cu tușe grotești. „Industriașii”, „afaceriștii”, „capitaliștii”, „negustorii”, într-un cuvînt, „burghezii” perioadei victoriene apar needucați (agramați și ignoranți, în cazurile fericite, sau de-a binelea analfabeți, în situațiile cu adevărat triste). Nu arată inteligență, ci numai viclenie (o instinctualitate primară, extrem de intensă, ce le permite să-și atingă țelurile ascunse). Se revelează rudimentari, vulgari și nefrecventabili. Sînt intruzivi, distrugînd cercurile sofisticate ale vechii aristocrații britanice (cu prezența lor neelegantă, mojică, ridicolă), și brutali, necunoscînd regulile elementare ale civilității. Un nouveau riche trăiește paralel cu nobilele coduri tradiționale de cavalerism, specifice gentleman-ului autentic, stîrnind, ca atare, disprețul societății înalte, iar, uneori, chiar și pe cel al oamenilor obișnuiți. „Burghezul” schimbă istoria, dar o face butucănos, primitiv, brutal, într-un imens, sincer și nedisimulat oprobriu colectiv.
A început să mă obsedeze tipologia „noului îmbogățit” pe parcursul celor trei decenii de cînd și România contribuie serios la diversificarea castei în discuție pe plan mondial. „Capitalistul”, „burghezul”, „antreprenorul” venit după comunism – iată originalitatea plaiului mioritic în comparație cu universul occidental. O „originalitate”, admit, impusă de timpuri, dar nu mai puțin insolită. Din uniformitatea pauperă a mecanismelor socialiste s-au ivit, timid, inocent, vag romantic pe alocuri, prototipurile „noilor îmbogățiți” locali: micii bișnițari, „buticarii”, cum li se spunea inițial. „Arhitecții” din spatele lor, în majoritatea cazurilor, erau totuși exponenții fostei elite comuniste, transformați în „căpușari”, în paraziți ai industriilor ceaușiste, industrii puse astfel „la produs” în regim particular. Așa s-a născut, practic, la noi, o variantă revoluționară de nouveaux riches – „antreprenorii” fără business ori, în fine, cu business-uri derivate din proprietatea publică, aparținătoare „statului”. Ei au creat subcategoria „milionarilor de carton” („capitaliștii” construiți adică din mucava, pe bază de fraude ori împrumuturi bancare sordide, și nu din capital genuin). Ce mă surprinde pe mine, la treizeci și de ani de la rocada între sisteme, este că afacerile continuă să se facă, și în prezent, în România, la fel de entuziast, (aproape) exclusiv cu statul. „Capitalismul” băștinaș stagnează, esențialmente, în gestul unei eterne parazitări a bugetului național. Spre deosebire de îmbogățiții victorieni care, în postură de învingători, au scris istoria, majoritatea îmbogățiților noștri nu depășesc nivelul caracudei menite să dispară, discret, din istorie. Învingător va fi aici mereu statul, singurul, să admitem, mare și distins maestru de ceremonii.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
