SF politic
Metaomul (metahuman) e o aiureală SF de dată relativ recentă, dar, ca orice aiureală SF, drăguță, cu potențial hermeneutic carevasăzică. De aceea, nu mă pot abține să „problematizez” puțin noțiunea. Mărturisesc faptul că m-am ciocnit de termenul ca atare într-un tembelism cinematografic cu „supereroi” (tembelism pe care, de altfel, nu am reușit să-l văd pînă la sfîrșit), pentru a afla ulterior că el, termenul, circula deja, de vreo trei decenii bune, prin benzile desenate (cu profil science-fiction) de peste Ocean. Pe scurt, metaomul reprezintă o entitate hibridă, în interiorul căreia se amestecă umanitate tradițională și – cum să-i spun? – „supermanism” legendar. Elemente existențiale comune deci și înzestrări supranaturale, ultimele reperabile pe o gamă largă de fenomenalități care merg de la practicile voodoo la cele mai sofisticate cuceriri (posibile) ale roboticii. Aceste atribute „supraumane” sînt dobîndite de anumiți indivizi în urma unor experiențe excepționale, de factură paranormală. Recunoașteți aici, probabil, tipologia consacrată de faimoșii X-men și nu greșiți deloc suprapunînd cele două formule. Vorbim, se înțelege, despre noii zei ai mitologiei postindustriale. Aș observa totuși că detaliul exotic din construcția complicatului metaom îl constituie, paradoxal, chiar sorgintea sa măruntă, mediocră – în speță, natura umană. Fiind, la origine, oameni, creaturile teratologice în cauză păstrează, în structura lor de adîncime, sensibilități (a se citi vulnerabilități), evident, omenești. Din ele rezultă antagonisme, iar antagonismele generează, finalmente, povestea și, prin determinare, istoria propriu-zisă. Ei bine, pe un astfel de palier, în sfîrșit, „teoretic-speculativ” începe și interesul meu factual pentru enigmaticul metaom.
Voi fi direct de la bun început: în politica românească de după alegerile parlamentare din 2016, s-au născut primii metaoameni. Mă gîndesc la o creatură politică, desigur, la vechiul „animal politic” (zoon politikon) convertit în ceva mai cool, în ceva mai trendy – tulburătorul metaom. Cu o mențiune importantă, însă. Dacă metaomul hollywoodian, deși monstruos în aparență, are în esență, în acțiunile sale imediate, profil de supererou, metaomul dîmbovițean, ivit din copulația nefastă dintre absenteismul electoral-tată și imbecilitatea electorală-mamă, la fel de monstruos în aparență ca și tizul lui din SF, rămîne în esență, prin acțiuni și mentalitate, în mod diametral opus, un suberou. Un suberou de melodramă ieftină. În principiu, evoluția/involuția de la om (politic) la metaom (politic) este aceeași ca în literatura/cinematografia științifico-fantastică. Avem mai întîi insul nesemnificativ, caracterizat de o viață ordinară, deposedată pînă și de cel mai mic fior de unicitatate. Circumstanțele îl aduc însă în preajma unui partid „de masă”, format din multitudini de indivizi identici – șterși, fără personalitate, fără valori, dispuși prin urmare doar la entuziasmul colectiv, la uniformizarea heirupistă, singura care le poate conferi tuturor un minim sens ontologic. Într-o astfel de combinație se simte, indubitabil, nevoia spiritului director, iar el emană, de regulă, de la un „tătuc” al mulțimii, un paraom mai complex, mai subtil decît restul gloatei de ipochimeni fără fețe, capabil, să precizăm, de unele viziuni „macro”. Prin ascendentul său vizionar, paraomul strînge ferm, sub sceptru, fremătătoarea adunare și îi arată, kimirsenian, cathartic, cu surîs transcendent, viitorul prezumtiv luminos. Fine del primo tempo.
A doua parte a filmului e scurtă, intensă și cumva pornografică. Sesizam că absenteismul electoral-tată, vorba lui Gigi Becali, se împreunează cu nătîng-zîmbitoarea-i consoartă, imbecilitatea electorală. Paraomul-spermatozoid zboară, neverosimil, dar vioi, spre culmile ierarhiei politice, unde ovulele puterii, pîrguite, așteaptă să fie fecundate. Procesul se derulează fără mari emoții și, după o gestație rapidă, se naște, din viscerele multitudinii lipsite de fizionomii, fără dureri, fără opinteli, metaomul, suberoul robotizat. Pruncul mutant nu va avea decît o unică funcționalitate: aceea de a servi, energic și tăcut, precum soldații unui stat al furnicilor, interesele paraomului-tată. Întregul univers se va supune, în consecință, încet-încet, acestei singure voințe. Un (para)om, o (para)voință! Nu-ți mai vine să zici acum fine del secondo atto, ci fine, pur și simplu. Și totuși... Am subliniat anterior natura vulnerabilă a personajului nostru, ieșită din însăși umanitatea lui inițială. Dacă, printr-un accident anamnetic platonician, metaomul, fie el și politic, „își amintește” subit că a fost cîndva „om”, oare ce se va întîmpla? Dacă sîngele, ulei (pentru roboți) nu se face? Fi-va acela sfîrșitul trist al paraomului și al erei sale sinstre, glaciare? Habar n-am. Vom vedea pe 6 decembrie. (Deși scris, evident, înainte de alegerile noastre parlamentare de criză, acest text va apărea după. Poate că mai bine.)
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
