Cu viteza inteligenței
Din motive obscure, într-o recentă ședință universitară online, l-am „botezat” pe colegul meu de la Biblioteconomie, Epurigă Sloibătrîn. I-am zis, complet aiurea, domnul Epurigă Dordeducă. Lumea a rîs, iar eu mi-am cerut scuze stingherit. Fusese o eroare neintenționată, bizară însă, cum spuneam, prin imposibilitatea explicării ei. De ce tocmai Dordeducă? Inevitabil, după întîlnire, am primit un lung e-mail de la Epurigă. „Stimate domnule profesor”, scria el acolo, „mai mult decît să mă amuze, modul în care m-ați apelat astăzi m-a pus foarte serios pe gînduri. Dumneavoastră aveți perfectă dreptate. Chiar ar trebui să mă cheme Epurigă Dordeducă în loc de Epurigă Sloibătrîn. Ca să înțelegeți de ce, trebuie să vă fac un scurt istoric al numelui meu neobișnuit. Tata se numea Epurlică Sloibătrîn. Bunicul, mare vînător, avea convingerea că iepurele de cîmp ar fi cel mai inteligent animal. Iuțeala lui fizică ar trăda, considera bătrînul, și o iuțeală a minții. De aceea, fascinat de agilul animal, și-a botezat singurul fiu, pe taică-meu, Epurlică, sperînd, neîndoios, ca împricinatul să împrumute de la iepure nu numai identitatea, ci și presupusa deșteptăciune. Aș! Tata a fost, mă scuzați, un prostovan și jumătate, dar – poate pentru a-și copia propriul părinte ori poate pentru a se răzbuna, cumva subliminal, pe el – a decis să-și numească cei trei băieți cu similare variațiuni ale denumirii urecheatului din livadă. Eu am devenit astfel Epurigă, un al doilea frate, Epurlan și cel de-al treilea, mezinul, Epulache – singurul așadar din familie fără r în interiorul prenumelui, r care să atenueze întrucîtva violența lexemului ca atare. Acesta din urmă, săracul, a suferit cel mai mult. Vă dați seama la ce bătăi de joc a fost supus de-a lungul copilăriei și adolescenței? A emigrat în Canada, în mare parte, și pentru a scăpa de ridiculizările autohtone. Doar că, peste Ocean, ce să vedeți? A ajuns în partea francofonă, unde toți îi pronunță numele Epulaș. Epulache e acum Epulaș. O tragedie!
Dar să revenim la mine. Dintre toți, se pare, numai eu am preluat ceva din profeția onomastică a bunicului. Adică m-am născut inteligent. Am ascuțime și, mai ales, iuțime de minte. Nu mă dau aici mare (veți vedea imediat de ce), chiar îmi fuge mintea cu viteza unui urecheat. Creierul meu este un epurig. Destinul a nimerit-o. Ei, dar, din păcate, mă cheamă și Sloibătrîn. O sugestie, să recunoaștem, a înțepenirii, a nemișcării, a adormirii – ce mai, trebuie zis pe șleau – a prostiei! Dacă prenumele, prin datul sorții, mi-a influențat, decisiv, mobilitatea intelectuală, atunci și numele de familie va avea un impact undeva, în personalitatea mea, mi-am spus încă de tînăr. Nu am greșit deloc. Intrînd în lumea universitară, am realizat rapid încotro iradia malefic Sloibătrîn-ul. Înspre capacitatea mea de studiu și cercetare. Da, domnule profesor, chiar acolo, în inima vieții academice, cum ar veni. Am înțeles că nu voi putea fi niciodată erudit, cel puțin într-atît de erudit pe cît ar trebui să fie un profesor, fie el și de Biblioteconomie. Nu am reușit niciodată să citesc suficient, să învăț așa cum ar fi fost necesar. La capitolul acesta am rămas un... sloibătrîn. Vreau totuși să mă înțelegeți exact. Pare aberant că un om atît de inteligent, cum sînt eu, un epurig carevasăzică, nu poate să studieze aproape deloc, înțepenind, după cîteva minute de lectură, cu orice (fel de) carte în față și devenind un sloibătrîn. Este, accept. Totodată însă e și perfect explicabil. Tocmai inteligența excesivă, epurigul, determină prostrația studiului, sloibătrînul. Ca să fiu precis, după primele pagini citite, mintea mea o ia la fugă, prefigurînd – corect sau incorect, habar n-am, întrucît nu am terminat vreodată, în viața mea, o carte întreagă – argumentația autorului, nemaiavînd răbdare să treacă prin toate stadiile acumulării de informații. Creierașul meu țîșnește, speriat, dintre paginile volumelor, precum urecheații poznași dintre răsadurile cu varză. Epurigă îl abandonează, egoist, pe Sloibătrîn.
Pofta lecturii dispare, la mine, nu cu viteza luminii, ci cu viteza inteligenței. Istețul Epurig l-a ucis pe potențial-eruditul Sloibătrîn. Sînt deci un sfertodoct briliant. Cel mai deștept ignorant de pe fața pămîntului. Ca atare, ați intuit perfect identitatea mea de profunzime: Dordeducă. Ăsta sînt în lumea cercetării – un epurigă cu dordeducă. Acela care, prin ascuțimea minții, paradoxal, și-a tocit abilitatea de a studia. Dacă-mi schimb numele de familie, mă voi integra, în sfîrșit, în eul meu de adîncime. Și fiica mea, Epurania, va fi, cred, fericită. Prea o simt – și pe ea –, la școală, a fi Sloibătrîn, paralizată de contraste... Nu prea știu însă, vă spun sincer, cum va reacționa Epulache în Canada. Mi-a scris cumnată-mea că ar fi traumatizat de noul apelativ, Epulaș, și că l-a apucat... un dor de ducă înapoi în România, unde ar vrea să-și regleze conturile cu nenorocita lui familie.”
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.
