Ingratitudinea
Vă gîndiți deja, pesemne, că nu mai am subiecte pentru benigna mea „etică” a lucrurilor mici. Am mai scris, în trecut, despre gratitudine și ingratitudine.Vă asigur totuși că aici nu intenționez să revin asupra categoriilor analizate cu alte ocazii. Astăzi sînt preocupat de tipologia umană a ingratului per se, nu și de modul său de operare. Mai precis, nu mă interesează ce face și cum face „nerecunoscătorul”, ci de ce face el ceea ce face. În plus, aș dori să lămuresc ce sau cine este ingratul și, totodată, care ar fi rațiunile existenței lui. Sarcină grea, trebuie să admiteți, cu atît mai mult cu cît, în spatele ei, observ un dublu paradox. Pe de o parte, starea de ingratitudine – deși ai fi tentat să o consideri rară și accidentală, prin nefirescul pe care-l presupune, i.e. răsplătirea binelui cu răul – reprezintă, dimpotrivă, o constantă a naturii umane, trecînd, descriptiv, încă din cele mai vechi timpuri, prin toate cărțile fundamentale ale marilor religii, prin toate înțelepciunile și prin toate filozofiile. Fără nici un folos, desigur. Ingratul nu a dispărut în modernitate, ba, cumva, în istoria contemporană, pare să fi luat un nou avînt.
Pe de altă parte, actul nerecunoștinței nu prea trezește regrete în practicantul ca atare al ingratitudinii, precum erori de comportament din registre diferite, ca minciuna, violența etc. (care aduc, frecvent, post factum, sentimentul remușcării). Lucrul se întîmplă în ciuda faptului că efectele nerecunoștinței sînt, pentru victima ingratitudinii, extrem de dureroase. Actul în cauză (de a fi ingrat) e privit ca o dimensiune simplă a vieții. Nu are motive să creeze complicații – morale, intelectuale, psihologice. Se (mai) întîmplă și cu asta basta, ciripește, gingaș și franc, ideologia pragmatic-supraviețuitoare a nerecunoscătorului de profesie. Dacă mă întrebați, prin urmare, ce este ingratul, vă răspund, liniștit, că el se suprapune, tocmai prin elementele menționate mai sus, cu un simptom mentalitar și de conduită, mai degrabă banal, al colectivităților de indivizi, repetabil cu fiecare generație proaspăt ivită în dinamica lumii. Dacă întrebarea ar fi cine este ingratul, replica mea nu s-ar putea reduce, în consecință, decît la o singură formulare: un om ca toți oamenii, construit pe un profil comun, lipsit de excepționalitatea pe care, prezumtiv, ți-ar impune-o înclinația nativă către malignitate.
De aceea, ingratul nu trebuie caracterizat, necesarmente, drept rău. El e doar om ce săvîrșește lucruri omenești, ingratitudinea ținînd, cu strictețe, de predestinarea noastră (amintiți-vă parabola biblică unde Iisus vindecă, într-o gestică de egală revărsare a generozității, o multitudine de orbi, dintre care, ulterior, surprinzător, dar, altfel, în perfecta, umana înțelegere a Mîntuitorului, numai unul se întoarce să-I și mulțumească). Ingratul nu ilustrează, în concluzie, excepția comportamentală, ci regula ei, venind dintr-o tradiție puternică, solid configurată în istoria umanității, cu mari șanse la un viitor mai strălucit chiar ca propriul trecut. Și atunci de ce determină ingratitudinea ori, mai corect spus, existența ingratului atîta suferință în receptorul gestului de nerecunoștință, în victima odinioară mărinimoasă (cu așa-numitul nerecunoscător)?
Veți fi umiți, dar eu rămîn la părerea că responsabilă pentru durerea sa este victima însăși, întrucît ea l-a inventat, în fond, pe ingrat. Rațiunea existenței ingratului se află unde ai crede mai puțin: în filozofia de viață a mărinimosului care, prin acțiunile lui altruiste, a pus, de la bun început, problema apariției gratitudinii într-un viitor oarecare. Generosul respectiv a stîrnit întreaga tevatură, prin ramificațiile ipotetice ale carității sale. După legea vaselor comunicante, o cauză determină un efect. Aici efectul ar fi așteptarea recunoștinței ulterioare, de un fel sau altul, din partea celui „blagoslovit” la un moment dat. Absența recunoștinței ori, cum se întîmplă îndeobște, apariția opusului ei determină criza. Mărinimosul se simte trădat, devenind victimă. Să acceptăm că el comite două erori imense. Primo, creează, prin simpla lui existență, sentimentul expectativei. Expectativa a ceva în schimb (de la beneficiarul iubirii sale). Dacă respectivul nu va corespunde acestei așteptări, se va transforma, automat, în ingrat. Secundo, același generos al etapei inițiale nu pricepe că natura umană este depozitara stării de nerecunoștință ab origine. De aceea, se dovedește nerezonabil în relația cu ingratul, cerînd, cum ar veni, pisoiului să fie tigru. În plus, mărinimosul revelează și o ultimă o inadecvare. De-a dreptul fatală. Făcînd bine ingratului de mai tîrziu, el sugerează ascendentul său față de acesta („Îți sînt superior: am, iată, puterea de a te ridica pe tine, amărîtul!”). Regret, oameni buni, dar așa ceva nu va fi iertat. Niciodată.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
