Rădăcinile unei dileme
Nu dețin, evident, nici un pic de competență juridică. Mă pricep mai mult la medicină decît la legi. Am un doctor în familie și, vrînd-nevrînd, văd, ascult, discut, citesc lucruri (interesante) din domeniul medical. De cînd mă știu, discursurile avocățești m-au plictisit și enervat. În general, nu comunică mai nimic. Te fac să crezi că o chestiune ar fi, concomitent, și laie, și bălaie. Am întîlnit totuși (rar, într-adevăr) și juriști sclipitori, chiar fermecători, aș spune, intelectual vorbind. Am descoperit însă, întotdeauna, că farmecul acestora venea din preocupările lor complementare: filozofice, istoriografice, lingvistice, literare. Știința legală, luată în sine, este sterilă și anostă. Doar combinată cu umanioarele, în ansamblu, are șansa de a deveni remarcabilă. Nu degeaba înaintașii noștri își legau expertiza în Drept de Litere sau de Filozofie. Știau ei ceva. Prin urmare, dată fiind situația, probabil că n-aș fi fost tentat vreodată, pe parcursul vieții mele, să scriu un text despre Justiție. Dar se întîmplă un fenomen straniu în România actuală, care îmi dă, surprinzător, sterotipurile peste cap. În ultima vreme, Justiția s-a transformat, la noi, într-o pasiune supremă. Într-un sport național. Unde te duci, unde te întorci, descoperi voci nenumărate și neobosite, cînd isterice, cînd înțelepte, cînd clare, cînd răgușite, cînd aprige, cînd conciliante, cînd interogative, cînd enunțiative, referindu-se la „articolul” cutare din lege, „coroborat” cu alt „articol” din altă lege, „alineatul” cutare, ce „face vorbire” despre „speța” nu știu care, „prevăzută” de „legiuitor” la „alineatul” cutare. Toți sînt judecători, procurori și avocați deopotrivă. Personal, trăiesc cu sentimentul că, în istorie, juriștii nu s-au încadrat niciodată în tipologia de „vedete” mai convingător decît în intervalul românesc contemporan. Superman, Batman și Spiderman, strînși laolaltă, nu se bucură, pe meleagurile moldo-vlahe ale prezentului, de celebritatea unui singur penalist, fie el și mediocru. De facto, de jure, Justiția este, pesemne pentru „întîiași dată” în evoluția omenirii, modus vivendi și nu modus operandi.
Cu mijloacele mele de literat, am dedus de unde a plecat nebunia. Am localizat, cum ar veni, epicentrul cutremurului. El se află – se putea oare altfel? – în sfera politică. Pe scurt, politicienii autohtoni consideră îndeletnicirea lor un fel de supraprofesie, un fel de virtute transcendentă, aptă de a-i situa deasupra muritorilor de rînd, de a le oferi protecție, imunitate, impermeabilitate față de/la rigorile existenței obișnuite. Prin urmare, urmașii nedemni și degenerați ai lui Pericle nu înțeleg, avînd în vedere valoarea și singularitatea lor ontologică, de ce ar fi necesar să se supună legilor aidoma oricărui individ igna. Cu o inocență înduioșătoare, dacă vă amintiți, „premiera” Dăncilă a și exprimat public, la un moment dat, această nedumerire. „Chiar și un prim-ministru să ajungă să fie anchetat?”, a întrebat dumneaei cu maximă consternare. Aici e buba. Ei, politicienii, sînt „prea sexy” – ca să parafrazez un vers dintr-un cîntec faimos – pentru aiureala numită „legalitate”. Prea „domni”, prea „nobili”. Nu se cade să fie aruncați în oala cu țărani infractori. Lor li se cuvine tratamentul preferențial, întrucît „muncesc” din greu pentru țară. Patria are deci obligația să le fie recunoscătoare și să închidă ochii la eventuale călcături pe arătură, așa cum a și făcut-o, de altfel, timp de un deceniu și jumătate după Revoluție.
Cum de nu vrem, așadar, să înțelegem, pentru numele lui Dumnezeu? „Călcătura pe arătură” a unui politician nu constituie rea-voință, ci compensație. „Compensația” pentru sacrificiul făcut întru propășirea nației. Atunci cînd colectivitatea a început să abordeze cu „obtuzitate” asemenea argumente de „bun-simț”, politicienii s-au răsculat. Au declanșat războiul împotriva procurorilor opaci la nevoile lor adînci, transformîndu-i, cum observam, pe cei din urmă în „vedete”, iar pe noi în „juriști”. Dintr-un popor odinioară „politicianist”, am devenit un popor „legalist”. Rămîne însă în picioare dilema politicienilor? Reprezintă ei o superclasă ce merită tratamentul preferențial în fața legii? Ca om de litere, voi răspunde cu un exemplu din dramaturgie: Hamlet-ul lui Shakespeare. Piesa a fost inspirată de mai multe surse medievale. În fiecare dintre ele, Claudius, personajul care-și omoară fratele (pentru a-i lua regatul) este prezentat negativ. Shakespeare schimbă detaliul. În opera lui, criminalul debutează ca erou pozitiv. Apare, inițial, drept un rege bun, i.e. un „politician” destoinic. Apoi se declanșează urgia dreptății universale (aproape că te întristezi aflînd că un lider așa de eficient trebuie pedepsit, deoarece a ucis). Asasinul va fi deconspirat și, ulterior, sancționat. Pare-se că, pentru Marele Will, nu funcționa legea compensației. De ce? Pentru că dura lex, sed lex!
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
