Filozofia abstinenței
Între mine și alcool a existat dintotdeauna, așa-zicînd, o „nepotrivire de caracter”. Abia în urmă cu cinci ani însă, mi-am luat inima în dinți, și eu – CLC – „am introdus acțiune de divorț”. Definitiv și irevocabil. Adică, din acel moment, nu m-am mai atins practic, nici măcar cu buzele, de vreo licoare etilică. Spre surprinderea mea, a fost cea mai ușoară despărțire cu care m-a confruntat existența. Am bănuiala că, pînă și la pierderea suzetei, am suferit mult mai mult. Dar ce vorbesc eu aici? Separarea de suzetă reprezintă – judecînd după experiența avută cu fiul meu la vremea respectivă – o traumă majoră. Renunțarea completă la consumul de alcool a constituit pentru mine exact opusul, semănînd mai degrabă cu o eliberare. Știu ce gîndiți acum. Bietul alcoolic! A băut cisterne de țuică la viața lui, iar actualmente, săracul, vede în sfîrșit luminița de la capătul tunelului. Iese carevasăzică din iadul etanolic. Ei bine, vă înșelați. Am menționat deja „nepotrivirea de caracter” dintre mine și alcool. Departe de a fi o vorbă în vînt. Nu mi-a plăcut niciodată să beau (ca să fiu sincer, două beri sau două pahare de vin sînt suficiente pentru a-mi produce migrene) și, ca atare, am băut mereu puțin (dacă vreodată, din neatenție, am depășit „limita” amintită mai sus, am plătit scump, simțindu-mă ulterior, invariabil, rău și regretînd enorm „luxul” celei de-a treia beri / celui de-al treilea pahar de vin). Acest amănunt mă aduce, iată, la fondul discuției de astăzi. De ce am băut totuși, fie și nesemnificativ, dacă actul în sine mi-a displăcut, și de ce văd, atît de tardiv pînă la urmă (am peste cincizeci de ani), renunțarea la un lucru neatractiv pentru mine (absolut firească: sîntem, nu-i așa, stăpînii propriilor noastre decizii) ca pe o „eliberare”, ca pe o ieșire din „marasm” așadar, un „marasm” în interiorul căruia nu m-a obligat, ultimativ, nimeni „să intru”?
Întrebare legitimă, poate, undeva în imaterialitatea abstracțiunilor filozofice, nu însă – ca să citez o faimoasă sintagmă a lui Ion Iliescu – și în „meandrele concretului” românesc. La noi, în mentalul mioritic, absența consumului de alcool din biografia unui bărbat se numește „abstinență” (echivalent al unui efort masochist deci) și ascunde secrete înfiorătoare: omul în cauză este fie extrem de bolnav, stîrnind compasiunea, fie habotnic religios, atrăgînd oprobriul public, fie alcoolic aflat în recuperare medicală, generînd dezgust, fie un tip suspect, eventual terorist (că tot sînt la modă), producînd teamă. Oricare ar fi adevărul, un asemenea ins trebuie evitat, stigmatizat, împins către periferia societății. Citeam deunăzi, în „biblia” postmodernității, pe Facebook mai precis, că o fătucă celebră (în cultura online a prezentului autohton) ar fi declarat că nu are încredere în două tipuri de indivizi: cei care nu beau și, parol, cei care nu beau. Perfect adevărat! Ăștia sînt pericolul public numărul unu în România. Sursa tuturor derapajelor societății noastre multilateral dezvoltate. Prin urmare, acesta devine și răspunsul la interogația de mai sus: de frică. De frica excluderii, a marginalizării, a respingerii, a neîncrederii nu am îndrăznit să renunț total, (mult) mai devreme, la o „activitate”, în speță la „băut” (fie el, repet, și mai curînd mimat decît genuin), care nu-mi oferea nici un beneficiu și, desigur, nici o plăcere. Recunosc faptul că, nici măcar în cei cinci ani de pretinsă libertate în raport cu băștinașele convenții, nu am avut curajul să-mi asum adevărul pînă la capăt. Participant, vrînd-nevrînd, la diverse sindrofii (academice și nu numai), m-am văzut nevoit „să joc” diverse dramolete: ba că sînt cu mașina, ba că fac nu știu ce tratament, ba că mai am o petrecere (feroce) imediat după, ba că mă grăbesc la o chestie serioasă etc.
Uneori, am tăcut pur și simplu, am acceptat turnarea sistematică a lichidelor dinaintea mea, am ciocnit, voios, cu convivii și apoi am tot ascuns paharele, precum dosea Mr. Bean biftecul tartar într-o scenetă celebră. La final, e drept, cîte un amic mă mai întreba mirat: „C-cccum s-ssse f-fface, C-cccodrine, c-ccă t-tttu e-eeești a-aaașa d-ddde f-fffresh?”. Tulburat, simulam și eu rapid bîlbîiala (însoțită de mersul nesigur) pentru a evita „o expunere” periculoasă. Da, în mod straniu, mi-a fost jenă să admit, deschis, un lucru foarte simplu: n-am chef să beau alcool și pace, nu-mi place „pileala” și basta. Complexul mentalitar („cultural”, cum ar veni) s-a dovedit mai puternic decît conștiința libertății mele personale. Detaliu care confirmă o mai veche supoziție proprie: oricît de liberală ar putea deveni o societate la un moment dat, juridic vorbind, niciodată cetățeanul ei nu va reuși să prevaleze identitar. Nu tu trăiești cultura timpului tău, ci cultura te trăiește pe tine.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
