Vorbeam deunăzi cu un bun prieten – excelent chirurg și profesor la Medicină. Discuția a alunecat, inevitabil, spre ceea ce ne leagă social pe amîndoi: profesia didactică. Pe palierul universitar, se știe, „profesoratul” s-a mișcat, în ultimii ani, la noi și în lume, indiferent de domeniu, spre o colosală „predispoziție” contabilicească. Universitarii de pretutindeni sînt așteptați/invitați/obligați/terorizați „să puncteze” (era să spun „să înscrie”, dar mi-am amintit de o conotație cam neacademică a acestui verb și am renunțat). Vechea formulă Publish or perish! („Publică sau pieri!”), care avea logica ei, clar, intelectuală (mai ales pentru amintita categorie, a universitarilor), a devenit, sub auspiciile postmodernității, ceva bizar, de genul – pentru a mă exprima tot în engleză – Score or deplore! („Punctează sau jelește!”). Cu alte cuvinte, nu mai este suficient să publici intens (cărți, articole etc.) și să participi activ la viața academică (prin prelegeri, expuneri, interacțiuni cu zonele de profil ș.a.m.d.), ci, dacă te conformezi, firesc, rigorilor existenței universitare, trebuie să o faci doar în anumite condiții și doar în anumite locuri. „Condițiile” și „locurile” care aduc, desigur, mult-rîvnitele „puncte” necesare ascensiunii și validării în meseria de dascăl la nivelul cel mai înalt din educație.

Inutil de precizat: frecvent, „condițiile” și „locurile” respective nu sînt, nici pe departe, ariile de veritabilă excelență și vizibilitate intelectuală ale domeniului unde se manifestă universitarul „prins” de noua și absurda legislație. Reprezintă ele însele (măcar în spațiul umanist, pe care-l cunosc bine, dar, sînt convins că situația apare, chiar dacă la scară mai mică, și în cel al „științelor”, cum ar veni) niște „făcături” academice, adaptate la regulamentele de dată recentă și axate pe profilul „micii afaceri” (poate chiar al „micii escrocherii”) cu materia cenușie. De aceea, bietul om renunță adesea la dezvoltarea sa profesională naturală și legitimă, pentru a „vîna” astfel de „surogate” ale „cercetării” și pentru a-și „contabiliza”, compulsiv, numărul de „puncte” realizat. Prin urmare, întreb mirat: se vor mai naște, în atari circumstanțe, în viitor, mari și adevărați profesori universitari, intelectuali de anvergură, „monștri sacri” ai amfiteatrelor și „terminatori” ai bibliotecilor de inspirație alexandrină? Vă răspund tot eu fără ezitări: cu siguranță, nu! Pe culoarele universităților îl vom vedea, tot mai intens, pe contabilul grilelor de punctaj, pe specialistul desăvîrșit în „arta” calculului „de activitate”. Îl vom aplauda triumfal pe măruntul arhivar al tonelor de hîrtie consumată inutil și stupid.

Nu am folosit întîmplător termenul de specialist. „Produsul” regulamentelor academice actuale (aș îndrăzni să afirm „internaționale”, deși unele nuanțe, în modul de percepție a lor în România și în afară, există, bineînțeles, cu un ascendent de normalitate pentru lumea „externă”) e „specialistul”, personajul arogant și autosuficient, care îți flutură „punctele” sale de „activitate” (acumulate după formula de mai sus) pe la ochi, îndemnîndu-te la respect necondiționat pentru impozanta-i făptură „intelectuală”. În realitate, „specialistul” în cauză vegetează într-un univers meschin, limitat și complet lipsit de miză „științifică”, supraestimat, supraevaluat, supracelebrat de cîțiva ipochimeni și, cu precădere, protejat de legi eronate, inflexibile, impermeabile la particularitatea unui teritoriu sofisticat, precum cel universitar. Dacă-l vei lua la întrebări, vei observa că „specialistul” are lacune imense de pregătire profesională și carențe fundamentale în prelucrarea rațională a unui subiect oarecare. Insul în chestiune se apără totuși, susținînd că tu nu aparții „grupului” de inițiați, că tu nu stăpînești așadar „conceptele” elitei din care el provine. „Specializările” nu sînt apanajul oricui: trebuie dobîndite prin „punctaje” severe și prin amănunțite „grile de parcurs”. Nu prin așa-zisa viață intelectuală. „Aia” constituie jucăria „profanilor”.

Vorba amicului meu chirurg: presupunînd (prin absurd, fără îndoială) că acești „specialiști”, în medicină par exemple, ar fi tobă de carte, dar asta nu ar ajuta cu nimic bolnavii, cunoștințele lor derulîndu-se, autist, în cercuri închise, de savanți defazați, care ar fi, pînă la urmă, cîștigul umanității? Medicina s-a născut pentru salvarea pacienților, nu pentru „jocul cu mărgelele de sticlă” (așa cum ar zice, parabolic, Hermann Hesse). Nu te duci să te vindeci la un doctor întrucît are puncte multe pe grila de activitate, ci pentru că știe și poate să te trateze. Situația se arată identică pînă și în zona restrictivă a textului. De ce scriem oare noi, editorialiștii, publiciștii,  autorii? Ca să ne urmărim, în deplină solitudine, unii pe alții ori pentru a fi citiți de către oamenii din jurul nostru? Mă îngrozesc imaginîndu-mi ce ar răspunde aici, competent, „specialistul” în literatură.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.