Un efort supraomenesc?

Cu certitudine, societatea românească se schimbă, radical, de trei decenii încoace. Vrem să credem, cu toții, că în bine. Și probabil că, în linii mari, așa și este. Am făcut și facem, indiscutabil, eforturi semnificative de asumare a civilizației occidentale. Uneori reușim, alteori mai puțin. Important rămîne însă faptul că încercăm și că, în interiorul tabloului general, la sfîrșitul fiecărei zile, progresăm, să sperăm, măcar cîte un pic. Ne străduim carevasăzică în mod constant, clipă de clipă, șontîc-șontîc, vorba bunicilor noștri. E greu, firește, să vină sofisticarea, eleganța și confortul peste noapte după, să nu uităm, o altă „schimbare”, anterioară, ce a durat vreo patruzeci de ani, preponderent în rău, dacă mi se permite exercițiul evaluării. Mă gîndesc, desigur, la etapa comunistă, care a lovit, cum spun, de regulă, etnografii, „în sufletul poporului”. În identitatea națională, aș nuanța eu mai curînd. În mentalitarul colectiv, mai precis. Iar mentalitarul devine o povară cumplită atunci cînd ajungi să umbli la subtilitățile lui profunde pentru „a-l repara”. Acolo se dau luptele istorice adevărate, acolo se aude scrîșnirea dinților. Pe palierul mental se găsește, ultimativ și definitiv, răspunsul la faimoasa întrebare hamletiană: „A fi sau a nu fi?”.

Pesemne că, la un moment dat, vom fi. Deocamdată, eu intenționez doar să fiu sincer și, ca atare, în ceea ce mă privește, aici, în războiul mentalităților (vechi/noi, autarhice/cosmopolite, tradiționaliste/moderne, răsăritene/apusene etc.), constat existența marilor „schisme” românești ale sfîrșitului/începutului milenar. Nu în economie, nu în politică, nu în legislație. Ce a fost nefast în derularea acestora din urmă a avut ca sursă inițială, neîndoios, tensiunea apărută la nivelul mentalitarului. Conflictul „gîndirilor” s-a aflat, ab origine, pe plaiul mioritic, în ADN-ul tuturor celorlalte conflicte. După 1989, ochiul atent observă, în spațiul psihologic băștinaș, o veritabilă schizoidie între ceea ce se vrea și ceea ce se poate, între aspirația înaltă a grupului și, din păcate, posibilitatea sa măruntă de a o realiza. Imaginea esențializată a contradicției în cauză ne arată că dorim să ajungem pe culmi himalayene fără a avea creierul, inima, plămînii și sîngele adaptate la rigorile aerului rarefiat. Bănuiți că mă refer la eternele facțiuni de opinie dintr-o societate? La cei care vor „hăis” și, prin contrast, la cei care vor „cea”? Am să vă dezamăgesc, răspunzînd că nu. Nicidecum. Mă refer la un lucru mult mai grav. La mentalitatea noastră în ansamblul ei, la felul fiecăruia dintre noi de a se așeza în istoria recentă.

În genericul „fiecare dintre noi” există, deocamdată, doi inși. Europeanul cu standarde ridicate, admirator al Londrei, Parisului sau Romei, și mahalagiul dîmbovițeano-someșano-bahluvian, consumator febril de spectacole balcanice, de suculente telenovele estice. Nici un cetățean al României actuale, aș îndrăzni să afirm, nu e scutit de dualitatea în chestiune, în grade diferite – accept – de manifestare. La unii domină, detașat, mahalagiul, la alții, surprinzător, europeanul începe să aibă cîștig de cauză. Revin însă: nici primul, nici al doilea nu scapă de „scindare”, oricît de disproporționată ar fi ea la unul sau la celălalt. Am analizat, într-un text mai vechi, cauzele și efectele straniei și paradoxalei construcții amintite. Nu le voi relua acum. Detaliul care mă fascinează în prezent, strict psihologic vorbind, rămîne opoziția (încleștarea furibundă adesea) dintre cei doi „indivizi”, efortul lor neconcesiv de a-și dobîndi supremația. Pentru cine are fixația contemplației, chiar și fragmentar, filmul „confruntării” poate fi complet tulburător. El funcționează ca o metaforă a civilizării, a ieșirii, în chinuri, din autarhie. Americanii au un mit istoric, cunoscut drept „civilizarea Vestului” și populat cu episoade exotice. Cred că vom crea, la rîndu-ne, unul.

Unul „în oglindă”, cu imagine răsturnată, care s-ar numi, exact pe dos, „civilizarea Estului” (dar cu episoade în egală măsură exotice). Dacă vi se pare că fabulez, încercați un mic experiment autoscopic. Ascultați-vă atent vocile interioare ori de cîte ori vă loviți de dilema luării unei decizii importante. Urmăriți-l pe cetățeanul occidental din dumneavoastră care intenționează să dea curs, întotdeauna, soluției oneste (deși, uneori, cumva depărtate de interesele personale imediate), benefică pentru comunitate și, pe termen lung, pentru el însuși. Încurajați-l! Apoi, ascultați, în postură de ecou malefic, și urletele pițigăiate ale spiridușului demonic, medieval-tribal, care vă îndeamnă să nu vă pese de cei din jur și să călcați pe cadavre pentru a triumfa. În cazul lui, dacă reușiți să-l apucați, abil, de beregată, fie și cu două degete, strîngeți cît puteți, fără ezitări și fără milă, pînă cînd croncănelile i se vor transforma în horcăieli agonice.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.