Homo sapiens

Am citit și eu – ca toată lumea bună – bestseller-ul internațional al profesorului Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, publicat în 2017 la noi de Editura Polirom, în traducerea lui Adrian Șerban. Carte speculativă în mare parte, desigur, dar remarcabilă prin erudiția sa excelent asimilată și claritatea argumentației. Pentru cei care nu ați interacționat deja cu ea (și vă spun aici, fără ezitări, că merită să o faceți), precizez că Harari – detaliu sesizabil încă din titlu – studiază, pe baza puținelor și controversatelor mărturii istorice și antropologice pe care le avem, evoluția noastră (cu origini pierdute în negura milioanelor de ani) pe Terra. Informațiile cu care operează autorul sînt, uneori, fascinante, iar modul cum le organizează într-o demonstrație limpede și coerentă te cucerește indubitabil, intelectual vorbind, chiar dacă, repet, anumite ipoteze pot părea sprijinite mai mult pe imaginația cercetătorului decît pe soliditatea argumentului științific. Nu despre asta vreau să vorbesc însă în cele ce urmează. Mă interesează doar unul dintre scenariile, cumva „parabolice”, creionate în planul subtil de volumul amintit – nevrednicia omului în raport cu propria-i evoluție. Cum adică, vă întrebați? Simplu. Bazîndu-se pe dovezi biologice, geografice, geologice și culturale, Harari sugerează că homo sapiens a evoluat numai în varianta lui colectivă (în postură de grup deci). Individul, pe de altă parte, a involuat mai degrabă, serios, de-a lungul secolelor de așa-zis „progres”.

Ceea ce Harari numește „revoluția cognitivă” (fenomen care va rămîne în continuare, luat în sine, un uriaș mister) nu a însemnat neapărat o fericire pentru exponenții speciei noastre. Deși comunitatea s-a dezvoltat prin acest enigmatic „salt” spiritual, mergînd spre o nouă „revoluție” – cea „agricolă” – generatoare de progres fulminant, aproape „peste noapte” (în termeni istorici), „inșii” ca atare au început să experimenteze tragedii personale, decăderi dramatice, epidemii, conflicte, disperări legate de viitorul incert și, se înțelege, profunde sentimente de alienare. Astfel de tribulații nu existau în perioada, cum ar veni, „mai primitivă” a omului, cînd, în calitate de „vînător-culegător”, el era individualist, pragmatic, supraviețuitor și lipsit de griji „socio-economice” – într-un cuvînt, fericit. Consecința cea mai descurajantă și, totodată, paradoxală a „evoluției” o reprezintă totuși diminuarea inteligenței. „Vînătorul-culegător” devenea mai isteț în fiecare zi, prin procesarea, cu simțurile în alertă, a mesajelor oferite de mediul înconjurător. Învăța rapid și înțelegea natura pe care, ușor-ușor, a ajuns să o domine. Urmașii lui – „cognitivi”, „agricoli”, „premoderni”, „industriali”, „postmoderni” și „postindustriali” – și-au pierdut acuitatea, permițînd colectivității, treptat, să decidă în locul lor. S-a mers pînă în punctul în care cei mai mulți nici nu au mai priceput mecanismele după care funcționau. Binele comunitar a determinat un insurmontabil rău personal.

Problema a căpătat amploare în ultima jumătate de secol, cînd „depersonalizarea” reprezentanților speciei umane s-a accelerat tulburător. Gîndiți-vă, bunăoară, la insul contemporan, a cărui supraviețuire însăși ar putea fi pusă în pericol dacă nu s-ar găsi rapid butonul salvator, tehnologia aptă să controleze pînă și cele mai banale împrejurări de viață (tehnologie căreia, ilustrativ, grosul grupului, covîrșitoarea majoritate a oamenilor carevasăzică, nici nu-i înțelege secretele). Altfel spus (Harari nu o afirmă direct, dar ne invită să deducem asta), noi, misterioasa specie homo sapiens, ne-am „nevrednicit” față de starea noastră primordială. Poate vă veți mira, însă nu mă tulbură gîndul dacă trebuie ori ba să-i dăm dreptate lui Yuval Noah Harari. Cum se întîmplă îndeobște, unii probabil îl creditează entuziast, iar alții îl contestă vehement. Altceva este simpatic aici. Harari își construiește scenariul din unghiul teoriei evoluționiste, concluzionînd (reamintesc: nu nemijlocit, ci alegoric) că individul nu s-a arătat vrednic de marele dar al Naturii – capacitatea de a evolua. Ce strigă teoriile concurente asupra originii omului? Fix același lucru! Creaționiștii îl consideră pe Adam nevrednic de darul primit, „căderea” biblică fiind expresia „involuției” noastre. Chiar și intervenționiștii (adepții ideii intervenției unor rase superioare, extraterestre, în crearea speciei umane) cred că rezultatul construcției biologice arhetipale a dezamăgit, din moment ce, după atîtea milenii, „părinții” nu au mai revenit în lumea „progeniturilor”, preferînd, în cel mai bun caz, să o studieze de la distanță. Așadar, teoriile formative, deși extrem de polemice una cu alta, converg totuși pe palierul „dezamăgirii”. De aceea, vin și întreb: cum ai reușit oare tu, homo sapiens, să fii „nevrednic” în relație cu propriile-ți standarde hermeneutice, adică, practic, în relație cu tine însuți?

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.