Akkedia
Despre akkedia „în istorie”, ar fi trebuit, poate, să adaug în titlu, întrucît ceea ce urmează nu va constitui o discuție cu implicații teologice, așa cum lasă să se înțeleagă, la prima vedere, termenul grecesc folosit aici. Într-adevăr, akkedia (în traducerile religioase românești apare adesea și varianta de „accedie”) este, ab origine, un concept bisericesc. Se referă la așa-zisul „demon al amiezii”, responsabil cu inducerea (iată, la orele de diminuare metabolică a vitalității, adică după prînz) a unei stării de lehamite, lene, plictiseală, blazare, depresie chiar, credinciosului care devine astfel, în lipsa trezviei sufletești, mai ușor manipulabil în direcția păcatului. Ei bine, personal, am convingerea că acest akkedia acționează și pe palierele mari, istorice cum ar veni, nu doar individuale. Am sugerat amănuntul într-un articol mai vechi, dedicat „omului actual”. Spuneam acolo că teoreticienii postmodernității folosesc un nou concept, cel de post-istorie, care s-ar referi la tipologiile umane (contemporane) blazate, amorțite, încremenite de prea mult progres (în primul rînd tehnologic) și de prea mult trai bun. Insul în cauză, omul post-istoric, se unește, paradoxal, cu corespondentul său antinomic, omul pre-istoric, în planul indeterminării, al indefinirii lor. Ambii reprezintă niște „realități” abstracte, imprecise, încărcate de mister și neclaritate semantică.
Cine e „omul pre-istoric”? Un personaj obscur, care a trăit înaintea istoriei înseși. Diversele sisteme cognitive „îi explică” sorgintea în fel și chip. Creaționiștii îl preiau drept „făptură” a divinității, evoluționiștii ca „rezultat” firesc al proceselor biologice, iar, mai nou, intervenționiștii în postură de „experiment” al speciilor extraterestre, dornice de diversificare a vieții în Univers. Nebunie mare așadar în „pre-istorie”! Un lucru rămîne totuși valabil pentru toți investigatorii modului de apariție a omului pe Terra: istoria lui propriu-zisă începe atunci cînd insul dezvoltă o conștiință, o „spiritualitate”, consemnîndu-și, prin dovezi irefutabile, existența și, cu precădere, progresul pe Pămînt. Teoreticienii (creaționiști, evoluționiști ori intervenționiști) și-l asumă pe individul rațional, născut din plămada dumnezeiască, supa primordială sau eprubeta vreunui alien genial, în ipostaza entității în devenire, supuse îmbunătățirii și metamorfozelor pozitive, din clipa în care el dezvăluie „istoricitate” (și poate fi „urmărit”, prin urmare, pe parcursul transformărilor ciclice): religioșii văd creația ca operă în permanentă mișcare, darwiniștii cred că evoluția continuă ad infinitum, pe cînd SF-iștii așteaptă o a doua venire a speciilor superioare, venire ce se va derula numai după maturizarea umanoidului grosolan, adică după progresul său.
Unanimitatea de mai sus ne îndeamnă să construim un silogism simplu: dacă istoria (determinarea existenței omului inteligent) se declanșează în momentul erupției unei vieți rațional-spirituale pe planetă, înseamnă că istoria, cronologic vorbind, ilustrează mișcarea spiritului omenesc „în sus”, pe traiectoria schimbării în bine. Odată oprit progresul spiritual în discuție, ideea de istoricitate intră în degringoladă. Omul istoric dispare, făcînd loc buclucașului om post-istoric care, aidoma confratelui său pre-istoric (deși opus lui, din perspectivă temporală), iese de pe orbita spiritului, împingînd istoria către o abruptă finalitate. Am observat în textul despre „omul actual”: majoritatea teoreticienilor prezentului cred că „omul post-istoric” a sosit și se mișcă deja, nestingherit, printre noi. Un personaj defazat, depersonalizat, despiritualizat, abulic, înrobit de distracțiile superficiale ale tehnologiei, inapt să mai evolueze în vreun fel. Cu el, vai, istoria – măcar așa cum o știm noi – se va încheia. Akkedia va fi învingător, nu la nivel individual, ci, nota bene, colectiv. Obsesia totuși nu este nouă. „Omul post-istoric” răsare periodic în marile filozofii, ceea ce denotă o angoasă a gînditorilor în raport cu teribilul akkedia, cu „prostirea”/„pleoștirea” sufletească/intelectuală a umanității, cu intrarea ei bruscă în mutilanta „anistorie”.
Socrate vorbea ferm, încă din Antichitate, despre deteriorarea thymos-ului și, implicit, despre anularea progresului spiritual. Hegel descria, la finalul secolului al XVIII-lea, „sfîrșitul istoriei”, prin uniformizarea gîndirii ideologice. Emerson, Thoreau și, apoi, Nietzsche, în secolul al XIX-lea, condamnau „alienarea omului”, cauzată de „captivitatea” sa socială. În fine, în veacul al XX-lea, Allan Bloom și Francis Fukuyama teoretizau „post-istoria” ca „închidere a spiritului/intelectului uman”, prin excesul de confort post-industrial. Akkedia a triumfat, s-ar putea zice, la anumite intervale de timp. De aceea, la capătul listei de nume ilustre ale trecutului, în deschiderea mileniului al III-lea, să admitem, precum Mark Twain odinioară, că nici noi nu ne simțim prea bine.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
