Dezbateri apocaliptice
Tot mai des, în ultima vreme, aud/văd vorbindu-se/scriindu-se despre sfîrșitul iminent al lumii ori, conform expresiei stereotipizate a americanilor, transferate la scara comunicării mondiale, cel puțin a lumii „așa cum o știm”. Apocalipsa e aproape, ne spun, direct sau învăluit, tot felul de analiști ai vieții cotidiene, de la jurnaliști la filozofi, de la teologi la politologi, de la sociologi la oameni cu formație științifică. Unii se vor serioși, încercînd să-și demonstreze presupunerea cu argumente „credibile”, bazate pe o prezumtivă „expertiză” și pe o falsă înclinație către obiectivitate, alții sînt, desigur, din start, ridicoli, frizînd un fatalism descentrat, vecin cu afecțiunea psihică. Și primii, și ultimii încalcă, după părerea mea, un număr de reguli – fie ale logicii, fie doar ale bunului-simț. Mi-am permis să le definesc mai jos, după o rapidă și, foarte posibil, incompletă inventariere. O inventariere totuși utilă, menită să evidențieze așezarea frecvent improprie (dizarmonică) a raționamentelor grăbite în realitatea imediată.
Înainte de toate, profeții actuali ai fatidicului final colectiv se dovedesc străini complet de principiul competenței biografice. Ce înseamnă acesta? Înseamnă că noi, indivizii umani, oricît de longevivi am fi / am deveni la un moment dat, nu deținem, prin prisma limitelor noastre existențiale implacabile, capacitatea de a ne raporta, cu experiența proprie, la întreaga istorie a omenirii. Așadar, chiar dacă, prezumtiv, am sesiza, în prezent, zvîrcoliri planetare fără antecedente în viețile noastre de pînă acum („zvîrcoliri” pe care, nota bene, nu le neg nici eu), nu putem conchide, automat, că ne-am afla în pragul dezastrului, întrucît, vezi bine, o asemenea criză nu s-ar mai fi manifestat vreodată în trecut. Nici unul dintre inșii clipei de față, nici măcar dintre cei ajunși la centenar, nu a trăit suficient pentru a emite, sever, o astfel de sentință. În plus, o privire superficială asupra celor care ne-au precedat demonstrează, cu asupra de măsură, faptul că umanitatea a înaintat mereu, în istorie, de la o „criză” la „alta”.
Apoi, compulsivii eschatologici uită prea ușor ciclicitatea/repetitivitatea sentimentului de finitudine (generală) în timp, lucru care determină încălcarea unui așa-zis principiu al credibilității în teoria terminalității. Numai eu, în jumătate și de veac de existență, „am prins” vreo șase „sfîrșituri ale lumii”: 1980, 1982, 1984, 1998, 2000, 2012. Au fost, pe rînd, războiul devastator al umanității cu „rasa galbenă”, în speță cu miliardul de chinezi, cutremurul planetar terifiant, pornit de la „scufundarea” Californiei și, ulterior, a întregii Americi în ocean(e), cel de-al Treilea Război Mondial (confruntarea definitivă, nucleară, NATO-Pactul de la Varșovia), ceva extrem de grav, nu se știa precis ce, extras matematic din previziunile lui Nostradamus, Apocalipsa Mileniului și Calendarul Mayaș. Despre celelalte „încheieri” din istorie ce să mai vorbim? Practic, nu există generație fără obsesia sucombării colective, fără nebunia catastrofei de grup, fără varianta sa de moarte universală, fără profetul ei apocaliptic de serviciu.
Ritmicitatea revenirii istorice a senzației de finalitate iminentă m-a făcut de aceea să mă gîndesc la împletirea simultană a altor două principii „încălcate” aici: cel al regretului și cel al modestiei. Primul se referă la o perversiune a minții omenești: simularea tristeții în fața Apocalipsei. Ne lovim, în fond, acolo de un exercițiu de plăcere a personajului eschatologic, indus de speranța secretă că lumea se va termina el. Ce bucurie mai mare îți poți oferi, subliminal, decît nădejdea că nimeni, după dispariția ta, nu va mai cunoaște bucuriile vieții (pe care tu le-ai pierdut), nu va mai experimenta progresul umanității (la care tu nu mai poți fi martor) și nu va mai asista la eventuala eradicare a bolilor și a îmbătrînirii, adică la „generarea” vieții veșnice (de care tu, vai, nu mai ai parte)? Ipoteza sfîrșitului lumii pe parcursul existenței tale vine atunci, să admitem, în planul obscur, ca o binecuvîntare. Simți că nu ai viețuit degeaba, că ai aparținut unei „promoții” de excepție, „aleasă” voit pentru sublima revelație, pentru epifania ultimă.
Din acest detaliu pornește încălcarea celui din urmă principiu amintit mai sus (al „modestiei”). Intuim, neîndoios, o aroganță subtilă în dorința mascată de a vedea universul încheindu-și ciclurile în intervalul biografiei tale mărunte. Astfel devii „special”, „singular”, „disprețuitor” atît față de cei care te-au precedat, cît și față de cei ce te-ar fi succedat. Nici unul nu a mai fost și nu va mai fi aidoma ție. Nu ne referim, în cazul dat, numai la un puseu de îngîmfare, ci și la unul de egoism. În el se observă cel mai clar găunoșenia teoreticienilor apocaliptici, care afirmă lucruri fără a le proba ca atare. Dar cum să infirmi spusele lor în asemenea condiții? Sfîrșitul va sosi, cu certitudine, într-o bună zi. Poți să susții deci că dumnealor nu ar fi avut, la limită, dreptate?
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
