Prin ei înșiși

Am aflat recent că proaspătul pensionar universitar, profesorul Poren Orbinni, de la Teoria Culturii, a înființat o instituție particulară de învățămînt superior, pe care a numit-o „Prin ei înșiși”. Această titulatură ce parafrazează – nu mai trebuie să menționez – vechiul și celebrul îndemn liberal m-a mirat peste măsură. Nu am rezistat deci ispitei de a-l suna pe Orbinni (cu care am avut mereu o relație cordială) și a-l întreba care era povestea din spatele denumirii. Mi-a zis că trebuie să vin la sediul noii Universități, chiar dacă e pandemie, pentru a înțelege. Fiind deja vaccinat, mi-am luat inima-n dinți și m-am dus. Poren m-a întîmpinat cu afecțiune. „Codrinule, îmi pare așa de bine că ne vizitezi! Întregul corp al Facultății noastre de Litere a fost convocat ca să-ți dea onorul.” Am intrat într-o sală mare unde niște bărbați – desprinși parcă din fotografii și stampe de epocă – s-au ridicat în picioare și m-au salutat elegant. „Dumnealor sînt profesorii mei filologi. Iată-l pe domnul Garabet Ibrăileanu!” Un bătrînel pirpiriu s-a apropiat de mine și mi-a întins mîna cu teamă. Orbinni a rîs, precizînd: „Să nu te simți jignit de maniera anxioasă în care domnul Ibrăileanu relaționează cu tine! Este, cum știi, germofob. Curăță neîncetat, cu spirt, suprafețele din toate încăperile. Fiind și pandemie, a deraiat complet. A devenit maniac. Întrucît el e decanul Facultății, îl tolerez, dar i-am cerut ferm să stea mai puțin la redacția Vieții Românești și să vină mai mult pe la școală... Sper că ne-am înțeles, domnule decan, da?”. Ibrăileanu a încuviințat din cap și s-a îndepărtat, adus de spate. Fața lui smeadă, încadrată de părul vîlvoi și barba albă, transmitea un aer de resemnare. „Ți-l prezint acum pe domnul George Călinescu!” Un bărbat destul de scund, cu părul grizonant, dat pe spate, frunte mare și privire semeață, a venit lîngă noi. „Uite ce burtă țuguiată are tipul!”, a strigat, cumva consternat, Poren. „Îi repet zilnic: nu mai mînca atîta carne, măi Gheorghiță, că ai să faci ciroză și o să mori la 65 de ani! Nu mă ascultă deloc. Se îndoapă cu găini întregi fripte și, după aceea, falsează la vioară și privește, la nesfîrșit, spectacole de balet. Trebuie să recunosc însă că, atunci cînd ține cîte o prelegere, cu glasul lui pițigăiat, cîntat pe diferite note înalte, spectacolul este total. Prin urmare, și lui îi trec cu vederea micile defecte, dar nu încetez în a-l cicăli să o lase mai moale cu Jurnalul literar...”

Am înaintat în vasta incintă. „Uite-l aici pe domnul Eugen Lovinescu! Maestre“, i s-a adresat mustrător profesorul Orbinni tipului dolofan, cu o șuviță de păr alb, căzută boem peste frunte, care s-a îndreptat, cu pași grei, înspre noi, „și ție îți zic mereu: mai ușurel cu Cenaclul! Școala trebuie să fie pe primul loc! Iar pe tine, Codrine”, s-a întors Poren încruntat către mine, „te rog să n-o faci pe istoricul literar și să-mi amintești că, vai, Lovinescu a fost profesor de liceu și nu universitar! Am decis eu să-l promovez. L-am făcut profesor universitar plin. La fel cum l-am făcut și pe domnul Mihai Eminescu pe care-l observi acolo, în capătul sălii, meditativ.” Am privit în direcția indicată și am tresărit violent. Un tînăr cu frunte înaltă și privire astrală, complet absent, părea să declame în șoaptă ceva, probabil niște versuri. „Nici el nu a fost universitar, pentru că, în pofida îndemnului lui Maiorescu, a refuzat să-și dea doctoratul. Eu am trecut peste asta și l-am pus titular al cursului de Poezie pură. De altfel, în actuala împrejurare, este coleg chiar cu Titu Maiorescu pe care îl poți vedea în capul mesei, impozant, distant și sobru. Se crede rectorul Universității, dar i-am comunicat, sec, să uite aiurelile istorice. Dacă o luăm așa, și bărbuță ăla cu monoclu de Kogălniceanu, pe care-l zărești contemplînd lîngă fereastră, se poate pretinde fondatorul acestui așezămînt. Nicidecum! Eu, Poren Orbinni, sînt Rectorul și Fondatorul. Factorul istoric nu contează aici. Nici măcar cel geografic – Bucureștiul și Iașiul sînt, iată, îngemănate. Pe mine mă interesează spiritul vechii culturi, iar nu cronologia sau teritorialitatea sa. De aceea, Universitatea mea se cheamă «Prin ei înșiși». Prin ei doar, prin oamenii mari ai trecutului, mai putem trage nădejde să ne revenim în educație. Sînt convins că studenții vor da năvală în instituția noastră! Să vezi ce Nicolae Iorga am la Istorie, ce Ioan Cantacuzino la Medicină, ce Alexandru Myller la Matematică, ce Petru Poni la Chimie, ce Emil Racoviță la Biologie, ce Iacob Negruzzi la Drept, ce...” „Domnule profesor”, l-am întrerupt, „totuși, corpul dumneavoastră profesoral e format din personaje. Din niște inși care impersonează alți inși. Întrebarea ar fi dacă au și pregătirea celor ale căror roluri le joacă.” „Ei, aș!”, a strigat Orbinni. „Sînt prietenii mei, actorii! Tot Teatrul Național se află alături de noi astăzi. Mai ales că, de cînd cu pandemia, ei nici nu mai apar pe altundeva.”

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.