Starea nației

Pentru vechii greci, katabasis-ul se referea la coborîrea cuiva în Infern și intra în opoziție cu anabasis-ul care, evident, semnifica reversul – ieșirea din universul întunecat al lui Hades. Înțelesurile celor două concepte au iradiat, în timp, spre diverse domenii: istoriografie („pasivitate” vs. atitudine „activă” a unei anumite comunități în istorie), filozofie („apatie” vs. „dinamism”), psihologie („depresie” vs. „vitalitate”) și armată („retragere” vs. „înaintare”, se înțelege, pe plan militar). La noi, au pătruns în limbă cuvintele echivalente catabază și anabază, în primul rînd datorită lui Lucian Blaga, cel care le-a dat o dimensiune antropologică autohtonă. Circulația lor însă este destul de restrînsă, puțină lume știind astăzi ce înseamnă exact respectivele noțiuni. Teoreticianul „Marelui Anonim” (Blaga) le aplica mentalitarului românesc. Spunea el că poporul carpatino-pontic s-ar dovedi mai degrabă „catabazic” în existența sa milenară, „ascunzîndu-se” mereu din calea valurilor de schimbare istorică și preferînd „stagnarea” lipsită de riscuri majore, dar înclinată totodată către o lîncedă mediocritate. Voluntarismul „anabazic” ne-a produs, constant, frisoane. Atunci cînd l-am practicat totuși, am făcut-o in extremis și doar din rațiuni de supraviețuire colectivă. Proiectul „anabazic”, pe spații largi și durate semnificative, ne-a lipsit cu desăvîrșire. Ne-am complăcut în „viețuire”, ignorînd „viața”. Am ales starea de imobilitate galeșă, jinduind, cuminți și molateci, la „treziri” subite, transcendente, picate din cer.

Îmbătrînind eu și adunînd experiență („moldo-vlahă”), realizez cît de mult adevăr se află în această teorie. România nu e, în mod real, rea, dar, absolut enigmatic, pare astfel, uneori pînă în punctul în care, în postură de trăitor aici, ajungi să fii descurajat de-a dreptul. „România bună” – corectă, onestă, principială, harnică, generoasă, inteligentă – domină pe toate palierele de ființare ale societății, paliere ce merg de la aspectul numeric al populației pînă la înțelegerea mecanismelor pozitive, autentice, de progres istoric. România în chestiune nu se vede însă sau se vede sporadic, ocazional, cu totul și cu totul excepțional. Momentele în care ea apare devin de aceea tulburătoare, capătă o aură miraculoasă, minunîndu-i pe creatorii și inițiatorii lor. Avem, cu alte cuvinte, „darul” de a ne suprinde pe noi înșine în asemenea circumstanțe. Complet straniu, ne „decorporalizăm” și apoi, privindu-ne „din afară”, rămînem muți în fața propriei noastre conduite exemplare. Nu ne vine să credem că ne putem ridica la un nivel atît de înalt. Vreți exemple? Istoria le furnizează spectaculos, din nefericire numai la intervale mari. Gîndiți-vă la timpurile recente. În ultimele trei decenii, am strîns deja o „listă” de episoade ilustrative: 1989 (Revoluția), 1992 (vizita Regelui Mihai la București), 1996 (detronarea lui Iliescu), 1997 (campania pro-NATO), 2004 (înfrîngerea lui Năstase), 2014 (alegerea lui Iohannis), 2015 (dizolvarea guvernuluii PSD), 2017 (demonstrațiile pentru susținerea statului de drept și funeraliile monarhului).

În ciuda „clipelor astrale” (Stefan Zweig) menționate, „istoria lungă”, pentru a folosi o celebră sintagmă a lui Fernand Braudel, rămîne, pe plaiul mioritic, foarte frecvent, la cheremul a ceea ce am numit, într-o împrejurare diferită, kakistocrație (guvernarea indivizilor celor mai răi dintr-o societate). Cum se explică paradoxul? Cu siguranță, prin intermediul amintitei „catabaze”. „România bună”, deși, repet, dominantă, își coagulează energiile cu intermitențe, permițînd astfel, bizar, imaginii sale răsturnate din oglindă, a „României rele” – un construct meschin și, în esența lui, lipsit de anvergură –, să se arate cu nejustificată și impardonabilă obrăznicie. Un demon ascuns și foarte pervers subjugă spiritul României veritabile, lăsîndu-l perplex, aproape inert, dinaintea spiridușului șchiop, chior și cocoșat al României aparente. O națiune de inși preponderent principiali, dar catabazici, se supune periodic, inexplicabil, unei găști de impostori veroși, însă, vai, anabazici. Onestitatea se ascunde, benevol, în scorburi de copac ori fuge în pustie, pe cînd ticăloșia stă în capul mesei, cu sceptrul în mînă și rînjetul gros, de satisfacție sordidă, pe figură. Trecutul este astfel anihilat, reperele morale dispar, iar virtuțile sînt ridiculizate grobian. Cinismul devine modus vivendi, iar minciuna – lege de stat. Gura știrbă, fața asimetrică și mîinile cu gheare negre, ascuțite, dezvăluite de această Românie falsă, uzurpatoare, autolegitimată ca reprezentativă (desigur, în absența celeilalte), se transformă sinistru, la scară istorică, în ceea ce unii numesc „brand-ul de țară”. Să nu uităm deci intervalul 2016-2020.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.