Jocurile destinului

Îmi revine în minte o întîmplare stranie, petrecută în viaţa mea în urmă cu peste patru decenii. În 1979 am intrat la gimnaziu, la un colegiu prestigios. Fusesem un copil bunicel în tronsonul primar. De aceea, păşisem în clasa a V-a cu mari speranţe şi ceva pretenţii. Socoteala de acasă nu se potrivi însă cu cea din tîrg. Trecerea de la învăţătoare la o multitudine de profesori a reuşit să mă bulverseze peste măsură. Nu puteam să înregistrez, se pare, din motive de emotivitate, cerinţele exacte pentru desfăşurarea în bune condiţii a programului didactic, gafînd neverosimil la tot pasul. Ca atare, dacă la Sport, pe sub trening, toţi copiii aveau tricou alb, eu veneam invariabil cu unul verde sau galben, fiind pus la flotări şi genuflexiuni punitive în faţa puştanilor amuzaţi. Dacă la Geografie ni se solicita un caiet de tipul, să zicem, „30”, eu aveam unul „31”. În sfîrşit, îmi uitam, excesiv de des, pentru a nu atrage atenţia, cravata de pionier acasă și mă pierdeam prin labirintul culoarelor școlii, întîrziind la ore. Din raţiuni obiective, dobîndisem un aer năucit, pe care dascălii îl interpretau psihologic, arătîndu-mi compasiune.

Întîmplarea stranie la care mă refeream se leagă de menționata materie „Educaţie fizică”, pe care ajunsesem să o aştept cu oroare. Protocolul didactic la această disciplină prevedea ca elevii să se echipeze complet în vestiarele şcolii şi să nu vină în trening de dimineaţă. Intervalul echipării constituia un calvar imposibil de descris în cuvinte. Vestiarul băieţilor – foarte mic – era mereu supraaglomerat, obligîndu-ne la mişcările cele mai curioase cu putinţă, pentru a face faţă introducerii piciorului corect în cracul corect al pantalonului şi nu în mîneca bluzei, mîneca în mînecă ş.a.m.d. Trupurile în formare (dar și subnutrite) ale copiilor ceaușiști păreau, în plus, diforme, caricaturale. Dacă la aceste secvenţe, demne de galeriile teratologice ale lui Bosch, adăugăm şi mirosurile ameţitoare, colectate, peste zi, de zidurile vestiarului, e uşor să înţelegem sentimentul apocaliptic indus (mie cel puţin) de momentele în cauză. Mă apuca spaima citind „Ed.fiz.” în Orar şi, prin urmare, căutam febril metode de diminuare a intensităţii coşmarului.

Într-o bună zi, am avut senzaţia descoperirii soluţiei magice şi aproape că am strigat „Evrika!”, pe parcursul unei ore de Algebră, cînd minţile îmi umblau, bineînţeles, pe coclauri. Intrarea pe terenul de sport se făcea printr-un gang suficient de nefrecventat pentru a-mi trezi interesul. Dacă m-aş fi mişcat repede (în intervalul în care colegii se schimbau în vestiar, iar profesorul se afla încă la cancelarie), aş fi putut să mă îmbrac acolo, evitînd nebunia amintită şi avînd şanse mari de a fi primul pe teren, ceea ce, la vîrste gimnaziale, reprezintă o incontestabilă virtute. Zis şi făcut. Imediat ce s-a sunat de pauza premergătoare Educaţiei fizice, am alergat într-un suflet, cu tot calabalîcul după mine, la gangul menţionat, care, spre fericirea mea, era absolut pustiu la acea oră. Mi-am aruncat echipamentul pe jos şi am început să mă dezbrac în ritmurile sacadate ale unui individ atacat de furnici. În scurt timp, am rămas în bustul gol, însă am amînat îmbrăcarea tricoului (roşu, în acea fatidică zi), întrucît teroarea prin excelenţă venea din înlocuirea pantalonilor, acţiune ce trebuia depăşită cu maximă viteză.

Aşadar, după o descălţare anevoioasă a pantofilor (împiedicată de un nod insolent la un şiret, nod care mi-a scos, pur şi simplu, peri albi) şi o descheiere terifiantă a nasturilor de la pantaloni (uniforma nouă, de gimnaziu, îşi cerea drepturile), am rămas în frumoşii mei chiloţi albi, cu buline roşii, pe care maică-mea, grijulie, mi-i păstrase sigilaţi pentru începutul anului şcolar. Rupere de nori, dezastru, schingiuire, cataclism! Fix în acea secundă astrală, mai ceva ca într-o lege a lui Murphy, gangul a fost invadat, ca la un semn, de colegele mele de clasă (cîtă frunză şi cîtă iarbă, mi s-a părut, deşi ele erau doar vreo optsprezece de toate), care se îndreptau gălăgioase către terenul de sport. Au încremenit, privindu-mă cum stăteam aşa, năuc, în chiloţi şi şosete, în faţa lor. Inexplicabil, am făcut un pas către ele şi m-am cabrat uşor, cu bazinul înainte, asemenea lui Mr. Bean în episodul în care, gol puşcă, sperie nişte femei la bazinul de înot. Colegele, îngrozite, au fugit în direcţia opusă, într-o isterie de nedescris.

A doua zi, taică-meu, epuizat, mă transfera, cu eforturi uriaşe, la un alt colegiu (din fericire, tot cu renume), unde, ca prin minune, toate mi-au mers din plin de la bun început (iar, la Română şi Istorie, lumea a devenit a mea). Acelui bizar transfer îi datorez, în mare măsură, formaţia umanistă pe care am dobîndit-o mai tîrziu. De unde rezultă, fără posibilitate de tăgadă, că destinul individual, ca şi cel colectiv, atîrnă uneori de elasticul unui chilot. Şi, desigur, de viu coloratele sale buline roşii.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.