Americanofonie vs. americanofobie

Ne-am obişnuit să vorbim despre un antagonism cultural şi lingvistic anglo(americano)-francez, dar franceza se află astăzi în umbra englezei, fără mari şanse de a-şi redresa poziţia în viitor (un sondaj recent, făcut printre europeni, arată că 60% agreează ideea ca engleza să fie singura limbă oficială a Uniunii Europene în viitor, în condiţiile în care UE se vrea o contrabalansare politico-economică la impactul cultural al Lumii Noi asupra Vechiului Continent). Probabil că deplasarea centrului de greutate către franceză, în lupta dusă actualmente cu engleza (şi nu înspre spaniolă, de exemplu, care rămîne o limbă mai răspîndită decît franceza), se naşte din prestigiul tradiţional al celei dintîi. Engleza însăşi a împrumutat, în vremurile de glorie ale francezei, multe cuvinte (rămase şi astăzi în vocabularul său) din bagajul lingvistic al cuceritorilor normanzi, pentru simplul motiv că folosirea acestor cuvinte (chiar atunci cînd ele existau în variantă saxonă) era un semn de distincţie socială. În plus, Franţa duce, de decenii, o bătălie culturală împotriva englezei, încercînd chiar exercitarea unui control legislativ asupra intrării noţiunilor anglofone în limba naţională. În 1986, preşedintele francez în exerciţiu, François Mitterrand, a declarat fără echivoc faptul că „Franţa se află în război deschis cu anglo-saxona“. Conform statisticilor, Franţa avea deja antecedente în această privinţă la timpul cînd Mitterrand îşi arăta ostilitatea faţă de anglofonie. Din 1911, funcţiona aici o Lege împotriva adoptării termenilor străini în limbă, iar în 1970 fusese înfiinţată o Comisie a Terminologiilor care verifica draconic împrumuturile lingvistice. În 1975, se elaborează o Lege de stat numită Menţinerea Purităţii Limbii Franceze, conform căreia preluarea „englezismelor“ trebuia pedepsită cu amenzi usturătoare. Apoteotic, în 1984, Franţa creează Comisariatul General al Limbii Franceze, care introduce sancţiuni severe pentru presă şi diverse instituţii publice predispuse la „anglicizarea“ lingvistică.

De asemenea, Academia Franceză întocmeşte anual liste de cuvinte interzise uzului şcolar, iar anumite regulamente de ordine interioară nu permit radioului şi televiziunii difuzarea emisiunilor/spectacolelor/filmelor de producţie americană într-un procent mai mare de 40%. Toate acestea (şi multe altele) au creat Franţei, fără îndoială, aura de lider al „ostracizaţilor“ în războiul cultural cu americanitatea. Rezultatele par însă mai degrabă descumpănitoare. Celebrul Bill Bryson observă, în volumul său Mother Tongue / Limba maternă, că anumite noţiuni tind să devină comice (amintiţi-vă, spre exemplu, de „gît-legăul“, „nas-ştergăul“, „de perete frecătoriul“, „de sine mişcătoriul“, „stelămîntul“ ş.a. propuse de către puriştii români ca echivalente ale intolerabilelor neologisme „cravată“, „batistă“, „chibrit“, „automobil“ sau „astronomie“; ca să nu mai menţionez sugestia lor ca diferenţa „singular-plural“ să fie redată prin neaoşa opoziţie „singureţ-multureţ“). În loc de hamburger (care nici măcar nu are origine englezească), francezii spun steak haché, simpatica „ciungă“ (chewing-gum) a devenit, pentru ei, pâte à mâcher, iar pipeline (conductă) oléduc. Oripilaţi de ciudăţeniile lexicale apărute în limbă, chiar jurnaliştii de la Le Monde au propus, sarcastic, la un moment dat, schimbarea tuturor cuvintelor englezeşti în corespondente franţuzeşti. Tradiţionalul sandwich ar fi devenit, astfel, „deux morceaux de pain avec quelque chose au milieu“. Situaţia distrează, întrucît statisticile mondiale rămîn necruţătoare: două treimi dintre publicaţiile ştiinţifice ale lumii apar în engleză, corespondenţa internaţională este redactată în engleză în procent de 75%, cele mai mari reţele planetare de televiziune sînt americane, canadiene sau britanice. Francezii înşişi spun frecvent le snob, le bifteck, le self-made man, aşa cum englezii ziceau în trecut, cu aer aristocratic, merci, au contraire, force majeure, à la mode etc. Precum românul (postmodern), francezul (postindustrial) are în bagajul lexical zilnic noţiunile de rockstar, top-model, horror, floppy, computer, hard disk, mouse, e-mail, zoom, home-video etc. El pleacă în le week-end„ oprindu-se în le camping. Ascultă le compact disc, le rock, le jazz, le blues şi chiar le heavy metal. Nu o dată merge la le pub, unde bea un scotch, un gin ori un cocktail. La televizor priveşte un western sau, în bună dispoziţie, un strip-tease, cînd, desigur, nu preferă să citească un best-seller. Cel puţin deocamdată, „frangleza“ (căreia entuziaştii i-au inventat un vocabular şi chiar o gramatică) pare o utopie. Dacă există un limbaj universal, acesta aparţine în exclusivitate englezei.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.