Lenea umanistă
Într-un text intitulat „Cum să ne chivernisim timpul“ (inclus în „al doilea jurnal minim”, jurnal tradus la noi drept Minunea Sfîntului Baudolino), Umberto Eco face o observaţie demnă de toată atenţia intelectualilor umanişti. Sunîndu-şi dentistul pentru o programare, semioticianul are neplăcuta surpriză să descopere că importantul stomatolog îl poate primi abia peste o săptămînă. Cel puţin şapte zile, maestrul sanitar e blocat de consultaţii stabilite cu multă vreme înainte. Deşi afectat, Eco îl crede pe om pe cuvînt. Medicii sînt nişte tipi extrem de ocupaţi. Nimeni nu ar pune la îndoială așa ceva. Prin contrast însă – sesizează autorul –, viaţa lui de profesor universitar şi scriitor cu faimă internaţională nu ar fi privită de către comunitate cu aceeaşi înţelegere. Atunci cînd el se plînge vreunui insistent solicitant (de conferinţă, curs festiv, eseu, interviu, participare la o masă rotundă etc.) că nu are timp, răspunsul care i se oferă rămîne invariabil: „Ei, domnule profesor, o persoană ca dumneavoastră poate să-şi facă oricînd timp!”. Cu alte cuvinte, voi, umaniştii, nu sînteţi nişte indivizi serioşi, reuşind fără probleme să vă adaptaţi intervalurile programului zilnic la dinamica evenimentelor. De ce să nu o spunem pe aia dreaptă? Cei mai mulți cred că umaniştii nu sînt numai neserioşi, ci şi de-a dreptul leneşi. Să admitem că nici asta nu ar pune-o (aproape) nimeni la îndoială.
Prin urmare, Eco se hotărăște să facă niște calcule de verificare. Într-un an bisect, constată el, sînt 8.760 de ore. Din ele, 4.170 pot fi considerate din start „moarte” (judecînd că orice ins normal are nevoie de opt ore de somn, o oră pentru trezire şi toaletă şi două pentru mese în fiecare zi). Între „fixuri” se mai includ şi cele două ore per diem pentru deplasări în oraş (cu un total de 730 de ceasuri pe an). Un profesor universitar (italian) predă trei cursuri (șase ore) pe săptămînă şi, în concluzie, mai ia din „buget” – volens nolens – 220 de ore. 175 de ore de corectare a tezelor studenţilor (la trei minute pagina!), 24 de ore de examene, 12 de discuţie (a rezultatelor examenelor), 78 pentru diverse şedinţe şi consilii, 50 pentru administraţie (Eco a fost și redactorul-şef al unei reviste academice) duc la o imagine cronologică apocaliptică. Autorului (umanist) îi rămîn 300 de ore pe an pentru cercetarea proprie şi 666 (număr înfricoşător) de ore pentru activităţi personale: tîrguieli, sănătate, sport, vizite ş.a. Adică o mică „vacanţă” de aproximativ trei-patru săptămîni, în interiorul cărora bietul intelectual încearcă bizare experimente anamnetice de recuperare a identităţii. Cu umor, semioticianul constată că nu şi-a calculat orele dedicate fumatului şi (fiind fumător înrăit de-a lungul vieții sale) se întreabă, justificat, cînd se mai desfăşoară, în mod obiectiv, hărţuitoarea activitate. Răspunsul nu poate fi decît unul singur: un umanist responsabil va renunţa necondiţionat la viciul cronofag.
Raţionamentul scriitorului mi-a lăsat o apăsătoare umbră de melancolie. Toate aceste calcule se referă la restricţiile inevitabile ale unei lumi normale ori măcar cvasi-normale, unde umanistul nu trece prin experimente administrativ-educaționale periodice. Este vorba despre un univers în care venitul unui universitar e consistent şi în care cercetarea şi, în general, munca academică de orice tip reprezintă priorităţi naţionale. O comparaţie cu situaţia omului de carte român (să particularizăm şi noi: umanist) ar fi dezastruoasă, dacă nu ar fi, înainte de toate, profund caraghioasă. Pentru o recompensă financiară rizibilă (în comparație cu alte venituri, așa-zicînd „de prioritate națională”), profesorul mioritic predă un număr de ore de cel puţin două ori mai mare ca norma maximă a unui occidental. El pierde o groază de vreme încercînd să supravieţuiască într-o junglă a legii celui mai tare (suportînd umilinţele inimaginabile la care îl supun „proprietarii” serviciilor publice, luptînd pînă la epuizare pentru apărarea celor mai elementare drepturi ale sale – fireşti oriunde în spaţiul civilizat – şi, în sfîrşit, făcînd o cercetare retardată, în condiţii de austeritate, subminată permanent de interesele meschine al oligarhiilor create artificial în schema socială). Valoarea timpului (şi, implicit, a muncii) umanistului român se măsoară într-un anumit număr de calorii îngurgitate anual, bilete sau abonamente pe mijloacele de transport în comun ori litri de benzină, chirie, administraţie, telefon şi, eventual, alte utilități de bază. Nimeni nu-i respectă „timpul” propriu și toți îl suspectează, din start, de „nesupunere civică”. De aceea, pe zi ce trece, avînd tot mai mult aerul unui personaj descins de pe Planeta maimuţelor, el priveşte la lumea „barbară” creionată de Eco precum la un veritabil Paradis. Ca universitar umanist la rîndul meu, îmi voi permite, prin urmare, să-l contrazic pe fostul mare profesor milanez. În brava comunitate carpatină, mă simt nu doar neserios, ci şi inutil. Şi, în plus, nici măcar nu fumez.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.
