Metoda Bembel
M-a sunat deunăzi colegul meu de la Lingvistică Istorică, Jenică Bembel. Părea ușor consternat. „Am citit, amice” – și-a început el speech-ul insinuant –, „textul tău despre Maimuzzolini, de săptămîna trecută. Mă mir sincer că îi acorzi onoarea de (așa-zis) terorist acelui maimuțoi de la Italiană, care, apropo, a luat-o razna de tot, papă sedative cu lingurița. Păi, un astfel de specimen produce, în viziunea ta, teroare? Mă simt jignit. Eu sînt, prin excelență, teroristul Facultății, și nu de ieri, de azi. Am deja state vechi în domeniu, mă pomenesc, cu groază, generații întregi de studenți. Mare surpriză pentru mine să descopăr că ai asemenea carențe informaționale! Am fundamentat chiar un sistem al terorii universitare, valabil de decenii întregi. Dacă s-ar scrie manuale despre profesoratul terorist, eu ar trebui să figurez acolo printre exemplele cele mai importante și sofisticate. Ar fi corect să mi se breveteze metoda. Metoda Bembel. Pe lîngă faptul că sună fantastic, ea este, cum precizam, încă operațională. Da, astăzi, în epoca progresismului virulent, care, susții tu, l-ar fi îngropat pe Maimuzzolini. Nu l-a îngropat progresismul, ci propria lui prostie. Amatorismul său grotesc... Dar aceasta-i altă poveste! Ascultă-mă cu atenție și scrie apoi un articol adevărat despre ce înseamnă terorare în spațiul academic, despre modul impecabil de funcționare a metodei Bembel!”
Am tăcut înfiorat, iar Jenică a continuat cu aplomb: „Afirm, de la bun început, că țipetele și gestica dictatorială nu au ce căuta în exercițiul terorii. Ele sînt pentru diletanți – pentru mussolini și maimuzzolini. Liniștea, muțenia, nemișcarea, împietrirea, facies-ul glacial, înțepenit, ale teroristului genuin constituie sursa groazei celuilalt, în cazul nostru a studentului filolog. De aceea, eu tac foarte mult în relația cu învățăceii mei. Și la curs, unde, chipurile, ar trebui să turui ca o moară stricată, păstrez, diabolic, tăcerea. Mă uit prelung de jur împrejur, studiez, aparent pierdut, detalii din amfiteatru. Mă opresc, din cînd în cînd, asupra cîte unei fizionomii terifiate din bancă și o analizez minuțios, fără ca mutra mea să exprime vreun sentiment. Efectul e instantaneu. Obțin o liniște de mormînt într-o sală doldora de oameni. Se cedează, fie psihic, fie fizic. Unii ies brusc din încăpere. Ulterior, îi auzi decompensîndu-se pe coridoare în istericale de balamuc. De ăștia scăpăm imediat. Se retrag a doua zi de la Facultate. Alții se prăbușesc – exsanguinați de terorarea liniștii – direct pe podea. Nimeni nu îndrăznește, desigur, să se miște pentru a le acorda primul ajutor. Zac, pe jos, pînă la terminarea orei. Și ei pleacă din Facultate, după o vreme, pe motive medicale. În ciuda mirosurilor de secreții corporale, cu care se umple amfiteatrul, satisfacția mea e, în acele clipe, imensă”.
L-am auzit, o clipă, pe Bembel plescăind fericit în telefon. A revenit cu entuziasm: „Este o experiență singulară să observ cum reușesc să decimez adunări uriașe de ipochimeni doar cu puterea minții, fără să scot măcar un sunet. Să nu crezi însă că segmentul care supraviețuiește, tîrîș-grăpiș, momentului predării are viață lungă mai tîrziu! Nicidecum! Vine iute intervalul examinării. Știu, pe acest palier, mulți profesori se dau mari că ar fi teroriști. Pică studenți pe bandă rulantă și au senzația că intră în galeria marilor sadici educaționali. Eroare! Teroarea autentică se cunoaște după maniera în care îi pici. Nota 4 pe linie reprezintă un act terorist primitiv, lipsit de rafinament. Eu evaluez numai pe o scară de la 0 la 1. Adică, în cataloagele mele, vei găsi note precum 0,12, 0,20, 0,37, 0,42, 0,63. În cazuri excepționale, cînd mi se înmoaie și mie sufletul, pun cîte un 0,95 sau – cu mînă tremurîndă! – cîte o notă de 1. Evident, nu le mai arde nici ăstora să facă purici prin Facultate și o șterg în pas alergător. Totuși, aș constata că nucleul metodei Bembel este interjecția îhî. La examene (care, din motive lesne de înțeles, la mine sînt, în exclusivitate, orale), cînd n-am încotro și trebuie să îngaim ceva, nu rostesc decît vocabula îhî. Intimidat de fața mea (la fel de împietrită ca la curs) și de îhî-ul sugrumat, examinatul habar n-are cum va fi apreciat. Își pierde busola și începe să delireze”.
„Nota 0,15 i se pare atunci eliberarea din supliciu!”, a strigat Jenică rîzînd. „S-au mai ivit curajoși uneori care m-au abordat în particular, încercînd comunicarea cu mine. Îhî-ul și privirea pierdută m-au fortificat și în asemenea cazuri. Mă uitam pe deasupra lor, de parcă aș fi văzut navete spațiale apropiindu-se, și mîrîiam îhî. Cei care nu amețeau de la rotirea ochilor mei prin aer, cu siguranță se dezechilibrau emoțional la răspunsurile monosilabice... Din păcate, a venit pandemia și nu mai reușesc să gestionez metoda Bembel în regim online. Pe ecran nu-i pot hipnotiza. Nu știu cum să procedez. Ai vreo sugestie?” Am privit în tavan, cu telefonul în mînă, și am chițcăit: „Îhî!”.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.
