Frica

Vorbeam deunăzi cu părinţii unor copii mici. Amîndoi erau iritaţi că bunicii îşi educau nepoţii în spiritul Bau-Bau-ului tradiţional ori de cîte ori voiau să-i determine să mănînce. Vă amintiţi, probabil, şi dumneavoastră, din copilărie, vechiul îndemn „pedagogic”: „Dacă nu papi tot, te spun/dau lui Bau-Bau!”. Doamna din cuplul amintit pornise o veritabilă cruciadă împotriva hilarului erou negativ şi, implicit, a lipsei de vocaţie paideică demonstrate de bunici. „Copilul creşte într-o lume a simbolurilor false”, argumenta ea, „unde viaţa, la un moment dat, îşi va revela inconsistența. Ce se întîmplă atunci cu copilul – devenit, între timp, adolescent? Îşi pierde credinţa în tot ceea ce îl înconjoară. Vede pretutindeni măşti gata să cadă, ipocrizie şi duplicitate. Va fi tentat să nege realitatea, pentru că reperele îi sînt distruse. Bau-Bau constituie o mare greşeală formativă. Ca să fiu sinceră pînă la capăt, şi pe Moş Crăciun îl consider un impostor nociv.” Să adaug faptul că mama în cauză este psiholog, iar în tinereţe a scris şi poezii... Admit eu însumi că ne jucăm uneori cu imaginaţia celor mici, manipulîndu-i într-un mod lipsit de fair-play. Stau însă, pe de altă parte, şi mă întreb dacă „obiceiurile” în chestiune reprezintă, cu adevărat, nişte deprinderi culturale, nişte comportamente dobîndite (aşa cum părea să sugereze interlocutoarea mea), ori, dimpotrivă, nişte reflexe condiţionate ale naturii umane, nişte reacţii intime de apărare (pe care le dezvoltăm la vîrsta infantilă, pentru a le perpetua apoi la maturitate). Sîntem, cum ar veni, în relaţia noastră cu Bau-Bau, victimele unor construcţii mentalitare sau ale unor instincte personale? Pentru edificarea dilemei din mintea mea, vă voi relata o întîmplare reală, petrecută în anii ’70, într-un bloc comunist, proaspăt inaugurat la vremea respectivă.

Locuiam acolo, „băiet fiind”, împreună cu părinţii şi sora mea mai mică. O vecină de-a noastră îşi aducea, în răstimpuri, fiul (de acelaşi leat cu soră-mea) la noi pentru a încinge cîte o joacă zdravănă alături de amica lui preşcolară. Eu, „şcoler” deja în toată regula, îi priveam cu îngăduinţă „adultă”, exersînd indiferenţa (deşi maşinuţele strălucitoare ale lui Marinică – băiatul menţionat – îmi făceau şi mie cu ochiul). O activitate favorită a celor doi prieteni era săritul pe podea, acompaniat de un chiuit ascuțit. Deşi nici unul dintre ei nu cîntărea mai mult de douăzeci de kilograme, iar glasurile le rămăseseră (deocamdată) cristalin-puerile, trebuie să recunosc faptul că o anume bulversare se simţea în tînăra clădire de „prefabricate” la fiecare salt în duet. Vecinul de dedesubt, un jurnalist fără familie şi cu nervii, se pare, destul de zdruncinaţi, îşi crease reflexul automat ca, la prima zdruncinătură, să vină val-vîrtej la uşa noastră şi să protesteze vehement, ameninţîndu-ne că ne „va da la ziar” (iată că astăzi fac un gest tardiv de dreptate şi reparaţie morală, „dînd” totul chiar eu, benevol, „în gura presei”). Părinţii se străduiau să-i liniştească pe copii, spunîndu-le că nu e de glumit cu „nenea de la doi”. Inevitabil, i-au povestit tărășenia și mamei lui Marinică. Auzind istorisirea, vecina noastră a exclamat iritată: „Extraordinar, domnule! Ce tupeu să vii aşa la uşa omului! Ce tupeu, ce tupeu!”. A doua zi s-a întîmplat un lucru nemaivăzut. Marinică şi soră-mea, aflați la o nouă întîlnire, erau de nerecunoscut. Se jucau într-o linişte desăvîrşită, abia îndrăznind să atingă maşinuţele şi păpuşile, altădată aruncate frenetic în cele patru puncte cardinale. Atmosfera era de-a dreptul sepulcrală, stîrnind chiar aprehensiuni (nu cumva au febră micuţii?, oare nu-i doare burtica?, nu sînt cam palizi? ş.a.m.d.).

Eu – curios-analitic încă din acele timpuri – m-am aplecat, într-un tîrziu, protector, deasupra jocului silenţios al celor doi şi am întrebat cu rînjet diabolic: „Nu vreţi să săriţi puţin aici, în centrul covorului, şi să vedeţi care dintre voi poate să strige mai tare?”. Privirile lor rotunde şi înfricoşate, ridicate spre mine într-un fel de implorare religioasă, îmi vor supravieţui în memorie pentru totdeauna, ca icoane, prin excelenţă, ale traumei sufleteşti. „Şşşt! Șșșt!”, a şoptit Marinică, ținînd, contorsionat, degetul lipit de buze. „Să nu facem gălăgie că-că vine Tupeul!” Am rămas, recunosc, tablou. Un personaj fabulos, numit Tupeul, pătrunsese, prin cotloanele imaginației infantile terifiate, în viața noastră, invadîndu-ne locuința. Cîtă vreme vecinul recalcitrant nu avea identitate, plutea în spaţiul purei abstracţiuni. Copiii nici nu-l băgau în seamă, în ciuda repetatelor lui vizite ofuscate. Cînd numele – Tupeul – a fost însă rostit și prin urmare „deconspirat”, s-a răspîndit, transcendental, teroarea. De aceea mă tot întreb dacă Bau-Bau nu e cumva numai o teamă abstractă din ADN-ul uman, pe care noi, cu furor lingvistic, am numit-o (cum „numim”, conspirativ, tot felul de prostii), scoțînd-o astfel din cutia Pandorei...

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.