De la Dl Goe citire

Am recitit deunăzi o conferinţă a lui G. Călinescu, ţinută, prin anii ʼ50, la o sesiune festivă (dedicată lui I.L. Caragiale), în cadrul Academiei Republicii Populare Româ(î)ne. Discursul respectiv se ocupă, evident, de autorul Scrisorii pierdute („omul şi opera”) şi, deşi se bazează pe texte călinesciene interbelice, are cîteva „intruziuni” ideologice dictate de spiritul revoluţionar al epocii. M-a interesat în mod deosebit evaluarea – cum să-i spun? – critico-sociologică făcută de către vorbitorul academic dlui Goe, evaluare cuprinsă în parametrii culturali ai timpului. Iată, pe scurt, conţinutul ei: „Care este protagonistul prim din opera lui Caragiale, simbolul structurii şi mentalităţii de clasă a societăţii burghezo-moşiereşti? Nu preget a răspunde: Dl Goe, care precum ştiţi e un copil fiziceşte drăgălaş. Dl Goe a rămas o dată repetent, ceea ce din punctul nostru de vedere este un accident foarte serios, periclitînd calitatea pregătirii profesionale şi deci a capacităţii productive a individului matur. Părinţii, oameni ai muncii, ar face uz de toată puterea lor de persuasiune, ajutînd şcoala să îndrepte copilul. Din contră, mamiţica a promis tînărului Goe să-l ducă la Bucureşti de 10 mai ca să nu mai rămîie repetent. De tată, mare proprietar fără îndoială şi om cu influenţă politică în provincie, nu se aminteşte. Acesta se dezinteresează de efortul cerebral, fără utilitate în clasa lui”.

Tipologii caragialiene similare devin, în opinia criticului, Ionel Popescu (fiu de mare agricultor), Artur Ionescu (viţă de „apropritar” şi politician) sau Ovidiu Georgescu (progenitura lui Madam Caliopi). Pentru bogătaşi (şi, cu precădere, pentru copiii lor), educaţia implică un efort supraomenesc, traumatizant tocmai prin inutilitatea sa funciară. Ei preferă oricînd să dea un ban pe diploma universitară (obligatoriu de avocatură, deoarece în lege stă atît puterea financiară, cît şi cea politică – indispensabile celor din clasa „super-pusă”), evitînd chinurile intelectuale de accedere la ea pe cale naturală. Cel puţin aşa crede Călinescu, în linia metodologică sugerată de însuşi Caragiale. Dramaturgul spunea, de altfel, pe şleau, în 1907: „Şcoalele sînt mai mult fabrici de funcţionari, de salariaţi şi de avocaţi – o pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie, adevăraţi cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuiesc numaidecît onoruri cît de multe, fără nici un merit, şi cîştig cît de mare, fără multă osteneală. Aceste fabrici alimentează oligarhia ce stăpîneşte exclusiv ţara românească”. Concluzie practic imposibil de evitat: bogăţia şi puterea se folosesc de finalitatea socială a educaţiei ca de un instrument mărunt al validării, dispreţuind procesualitatea ei ca atare.

Dacă trecem peste clişeele proletcultiste ale lui Călinescu (dintre care cel mai hazliu mi se pare legătura stabilită între repetenţie şi capacitatea productivă a individului, deși cred că nici ipoteza ironiei implicite a marelui Aristarc nu se poate exclude aici complet), trebuie să recunoaştem, în analiza de mai sus, un sîmbure de adevăr. Nu numai literatura, ci şi realitatea ne confruntă cu spectacolul – uneori grotesc, alteori melodramatic – al incompatibilităţii (aproape) fundamentale dintre chiverniseală şi studiu. „Băiatul de bani gata” este mai curînd o victimă decît un personaj negativ. Lui i se întrerupe brutal un circuit natural firesc, anihilîndu-i-se  astfel voinţa. După Platon (prin vocea lui Socrate), omul devine activ social cu ajutorul thymos-ului, o dimensiune suficient de obscură a psihicului nostru care ne face să căutăm, obstinaţi, recunoaşterea. „Recunoașterea” așa-zicînd „bună” e doar cea izvorîtă din educație. „Băiatul de bani gata”, needucat și needucabil, are o verigă lipsă la nivelul constituţiei sufleteşti. Thymos-ul lui nu se mulează pe o finalitate anume, întrucît „recunoaşterea” sa în sistem capătă contur, de la debut, prin contribuţia excesivă a generaţiei anterioare. Însăşi ideea de evoluţie pare suspendată în cazul de faţă, pierzîndu-şi semnificaţia.

În sfîrşit, dacă dl Goe ori Ionel Popescu caută, ultimativ, o recunoaştere socială în acea diplomă de avocatură (cumpărată) – aşa cum sugera Caragiale –, ei o fac în virtutea unei necesităţi formale a funcţionării sociale şi nu ca urmare a impulsului interior de autovalidare. Avem aici, indiscutabil, un simptom al lumilor consumeriste care, obosite de exerciţiul covîrşitor al acumulării, au ajuns să creeze promoţii întregi de indivizi lipsiţi de thymos (isothymotici, cum îi numea, inspirat, Fukuyama în urmă cu 30 de ani). Ei au invadat şcolile şi mai apoi universităţile, coborînd simţitor standardele educaţionale. Iar problema nu este prezenţa „isothymoticului” în universul educaţional, ci adaptarea (urgentă) a programelor de învăţămînt la necesităţile intelectuale ale acestui domn Goe imperturbabil, multiplicat ad infinitum, asemenea componenţilor teribilei civilizaţii Borg din Star Trek. Asta ne face, cu adevărat, praf.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.