Sărbători
Cred că era prin 1998 cînd un amic britanic – veteran al experienţelor academice pe plaiuri mioritice – s-a arătat surprins de omniprezenţa alcoolului în mediile noastre universitare. Observaţia lui m-a mirat iniţial. Anglia, fie vorba între noi, nu este tocmai ţara abstinenţilor fericiţi. Am cutreierat în cîteva rînduri pub-uri londoneze alături de profesori ai locului şi pot zice, cu mîna pe inimă, că blîndul ciobănaş mioritic este uneori îngeraş – în privinţa virtuţilor bahice – pe lîngă fratele său trăitor în Albion. Englezul low class dă zilnic pe gît cantități apreciabile de scotch și bere neagră (puternic alcoolizată, preferabil „Newcastle“). Universitarii nu se lasă mai prejos, numai că ei, dintr-un rafinament structural, preferă vinurile seci şi coniacul subțire (brandy). (Poate, odată, dacă voi simţi impulsul poeian al povestirii pe nerăsuflate, am să vă relatez escapada mea nocturnă, de la Londra la Sheffield, pe o autostradă cu multiple benzi, într-un Renault cochet, în compania unui profesor autohton şi a unui ipocrit vin australian. Nici damele care apar în reclamele la şampon nu ţipă mai frumos decît ţipam eu în maşină ori de cîte ori capul tovarăşului de drum, șoferul însuși, amorţit de aerul podgoriilor cu canguri, se prăvălea pe volan.) Constatarea prietenului englez nu se referea însă neapărat la apetenţa universitarului român pentru alcool, cît la prezenţa (excesivă) a spirtoaselor în spaţiul nostru academic. El observase că nu trecea sărbătoare la care universitarii băștinași să nu scoată pe masă „tăriile”, indiferent de oră ori dispoziţie. Chiar micile atenţii, sesizase el, se axau pe aceleaşi băuturi „gradate”. Pentru a fi convingător, mi-a oferit un exemplu din istoria culturală britanică. Încă de la începutul secolului, povestea interlocutorul meu, se instaurase în universităţile insulare o tradiţie. Fiecare doctorand, la sfîrşitul programului de studii, obişnuia să aducă profesorului-coordonator o sticlă din whisky-ul cel mai bun. Nimic ostentativ. Doar recunoștință simbolică și bucurie a celebrării momentului. Pe la jumătatea anilor ’70, autorităţile engleze au decis să interzică totuși obiceiul. Prezenţa alcoolului în universităţi a devenit, brusc, prohibită. Explicaţia oficialilor a avut nuanțe hermeneutice interesante: cadourile alcoolice, au zis ei, încurajează elitele profesorale să bea, afectînd astfel dinamica intelectuală a întregii societăţi.
De aceea se arăta mirat de entuziasmul bahic oaspetele nostru. A vedea alcool și veselie prin birourile profesorale constituia pentru el o experiență suprarealistă. Din fericire, mă gîndesc azi retrospectiv, bietul om nu avusese ocazia să participe la susțineri de gradul I în școli. Ce talazuri de alcool loveau acolo derutata comisie universitară prin anii ’90! Se întîmpla în cabinetele directorilor de licee încă de la 8 dimineața. Ziceai că ai aterizat la o nuntă împărătească și nu la un examen didactic. Dacă-ți puneai mintea cu dascălii locali, intrai în pancreatită acută pe la ora 10 și nu mai prindeai susținerea lucrării metodico-științifice de la 12. Vremuri zglobii. Îmi revine în minte imaginea unui palid universitar descins într-un asemenea cadru festiv cu o cumplită migrenă matinală. Refuza să se atingă de licorile înșirate pe biroul directorului. Localnicii s-au îngrijorat. Oare ce transmitea dumnealui? Nu erau produsele lor alcoolice la nivelul pretențiilor sale? Într-un tîrziu, insul respectiv a cerut ceva pentru cumplita durere de cap. S-au luminat cu toții la chip. Directorul a strigat la un profesor tinerel: „Marinică, ia adu tu chestia aia de migrenă de la cantină! O țineam pentru prînz, dar lui dom’ profesor îi trebuie acum”. Marinică a revenit vesel cu o sticlă de whisky afumat în mînă. La vederea ei, tristul evaluator s-a prelins, învins, pe scaun, șoptind ca un muribind: „Un algocalmin ori un antinevralgic, pentru numele lui Dumneazeu, asta voiam...”. În prezent, lucrurile s-au schimbat, fără îndoială, dar pe bătrînii ca mine „amintirile îi răscolesc”. N-o pot uita nici pe studenta („nouăzecistă”) care mă abordase pe toate căile pentru a-mi oferi o sacoşă cu nişte sticle zornăitoare. Refuzată pînă la exasperare, domnişoara a apelat la un tertip vechi. Şi-a convins mătuşa – fostă colegă de facultate cu mama mea – să facă o vizită amicei din studenţie. După pupăturile de rigoare, madama a plasat punga maică-mii, cu menţiunea inofensivă: „Ceva pentru băieţelul tău de la nepoţica mea”. Mama, persoană cu simţul răspunderii, deși stingherită, m-a chemat să-mi ridic „ploconul”. I-am spus calm să-şi sune colega şi să o avertizeze că, dacă nu-şi recuperează plasa rapid, voi fi nevoit să o depun la Secretariat ca „obiect pierdut”. Doamna a venit răvăşită şi a luat sacoşa, dar nu a uitat să-i arunce maică-mii peste umăr: „Dragă, dacă nu-i plac tradiţiile noastre, poate ar trebui să ia avionul şi să se ducă înapoi în America”. M-am încăpățînat să n-o fac. Și nu regret.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
