Maimuzzolini. Poveste italiană

Aflasem cîndva că profesorul Colito Maimuzzolini, colegul meu de la Italiană, ar avea un strămoș peninsular, dar nu-mi imaginasem istoria originilor sale a fi atît de sensibilă și complicată. Pe fondul unui episod straniu, petrecut înainte de pandemie, adevărul a ieșit la iveală, apărînd în presa obsedată de senzațional. Bref, bunicul lui Colito emigrase la noi în anii ’30 ai secolului trecut. Administra niște afaceri mărunte, legate de importul măslinelor în România. Treptat, tînărul s-a naturalizat în universul mioritic, însurîndu-se cu o româncă. Ceea ce-l făcea singular pe acest italian rătăcit prin Carpați era numele său foarte sonor, la vremea respectivă, în Europa – Mussolini. Îl chema Esposito Mussolini. Și nici măcar nu vorbim despre vreo coincidență onomastică. Esposito chiar provenea din clanul Mussolinilor, fiind un fel de văr al temutului Benito. După dezastrul fascist și instaurarea comunismului în Est, micul antreprenor a intrat în panică, neștiind încotro să o ia. Și-a dat însă rapid seama că, printre moldo-vlahi, i se va pierde mai ușor urma decît în Italia (unde Il Duce fusese executat). Desigur, nu se putea juca nici cu bolșevicii, așa încît Esposito a optat pentru schimbarea numelui. Ca un italiano vero aflat la ananghie (dar fără să-și fi pierdut simțul umorului), a devenit, în acte, Stupito Maimuzzolini. Manevra birocratică s-a derulat la un Sfat Popular dintr-un tîrgușor moldav, unde funcționarii postbelici abțiguiți nu știau prea bine cum îi chema pe ei înșiși, darămite pe alții. Stupito nu s-a oprit aici cu bășcălia. Ghiduș, și-a botezat și fiul (născut în 1947), pe viitorul tată al lui Colito carevasăzică, Ginito. Ginito Maimuzzolini. E de la sine înțeles că, ulterior, Ginito nu s-a lăsat nici el mai prejos. Și-a numit băiatul, pe universitarul de azi, sosit în lume în 1972, Colito Emiltare Borea Maimuzzolini. Pasionații de istorie vor recunoaște imediat, în interminabilul apelativ, parodierea numelui complet al sceleratului dictator italian – Benito Amilcare Andrea Mussolini. O joacă de peninsulari simpatici, care, inevitabil, l-a transformat pe Colito, italienistul, într-un mizantrop feroce. Hărțuit necontenit de glumele făcute pe seama identității sale, el a alunecat spre tipologia teroristului crescut în traume.

În anii ’90, nu i-a fost greu să exercite teroarea asupra colegilor și studenților. Abia ieșiți din tirania comunistă, oamenii aveau încă exercițiul obedienței în fața vocii autoritare. Iar Colito dădea frîu liber impulsurilor autoritariste. Cînd vorbea Maimuzzolini în ședințe, se făcea o liniște de mormînt. Nimeni nu și-ar fi dorit să intre, nefast, în colimatorul oratorului care, oricum, urla și gesticula într-un mod înfricoșător. Teatralitatea dictatorială mergea pînă la imitarea, printr-o mimică terifiantă, a satisfacției grosiere, afișate odinioară de – cum să-i zicem? – „protopărintele” lui Colito Maimuzzolini, Benito Mussolini. Italienistul își țuguia buzele și dădea mecanic din cap, așteptînd, cu aroganță, aplauzele și ovațiile publicului (fie și atunci cînd el era format strict din membrii grupuscului de la Italiană, adică din patru-cinci indivizi semicatatonici). Cînd, în sfîrșit, după cîteva clipe de perplexitate colectivă, acestea (aplauzele și ovațiile) izbucneau furtunos (trădînd mai degrabă o spaimă viscerală decît un entuziasm mobilizator), profesorul schița un zîmbet-grimasă și își introducea palma dreaptă în deschizătura sacoului – privit ca o uniformă militară. Colito își ținea și cursurile la fel. Zbiera și flutura brațele prin aer, asemenea celor din secta Tremuricilor intrați în transa epifanică. Dacă cineva ar fi mișcat în timpul glorioasei reprezentații academice și-ar fi riscat, cu siguranță, viața. De aceea, studenții stăteau ca niște stane de piatră, iar amfiteatrele, în consecință, arătau, la orele apocalipticului retor italienist, precum Insula Paștelui în lumina soarelui de dimineață. Cum să mai faci poante pe seama numelui Maimuzzolini în astfel de circumstanțe? Colito găsise formula magică de a ieși din spirala peiorativă: redevenise Mussolini, negînd manifest spiritul jocular al predecesorilor săi, Stupito și Ginito. Ei, dar, pe nesimțite, au venit anii actuali, cu studenți emancipați, predispuși la nesupunerea civică. De la primul curs de istorie a literaturii italiene, înainte de a ști precis numele profesorului de la catedră, doar observîndu-i gestica turbată și ascultîndu-i frazele lătrate, ei au început să se agite și să vocifereze. În scurtă vreme, întrebau sonor: „Cine-i, bre, maimuțoiul ăsta vînător-culegător?”.

Apoi s-au cățărat pe bănci, țipînd: „Me too!”, „Je suis Charlie!”, „Black Lives Matter!” și „Antifa! Antifa!”. Colito a căzut abrupt în degringoladă. Complet nebunește, s-a pus pe bătut pas de defilare pe coriodoarele Universității. Presa infatigabilă, cum spuneam, nu a întîrziat să apară. Alături de ambulanțele cu sirenele pornite, bineînțeles.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.