Limitele rațiunii
Acum cîțiva ani mi-am „preschimbat” (acesta e termenul oficial) permisul de conducere. Cu vizita medicală obligatorie, prevăzută de lege. Am trecut printr-o multitudine de cabinete, străbătut de emoţii mai mari sau mai mici. Am ajuns şi la ORL – segment medical cu rol fundamental în păstrarea siguranţei rutiere. Am intrat împreună cu un domn taciturn, ce bătea înspre 70 de ani. Doctoriţa ne-a examinat, pe rînd, cu mare atenţie. A stăruit, am avut senzaţia, în studiul urechilor partenerului meu de investigaţii. Ne-a pus apoi la testul auditiv propriu-zis. S-a depărtat şi a început să şoptească diverse cuvinte, în timp ce asistenta ne astupa, alternativ, urechile. Domnul de aproximativ 70 de ani a produs atunci un neaşteptat moment de stupoare. Doctoriţa (şoptit): „Casă”. Domnul (răstit): „Elicopter”. Doctoriţa (şoptit): „Mîncare”. Domnul (răstit): „Crocodil”. Doctoriţa (şoptit): „Podea”. Domnul (răstit): „Baliză”. Doctoriţa (şoptit): „Spital”. Domnul (răstit): „Hidrocentrală”. Doctoriţa (şoptit): „Soră”. Domnul (răstit): „Mamma Leone”.
Tirul şoaptelor a fost oprit pentru cîteva secunde, bănuindu-se, justificat, că individul era pus pe glume proaste. Stupoare din nou, însă! Nerealizînd faptul că doctoriţa nu mai zicea nimic, omul nostru continua să rostească, răspicat, la intervale regulate, cuvinte dintre cele mai bizare: motan, preot, nebunatic, morişcă, iepure, calamitate, borş etc. „Stimate domn”, a început să strige doamna doctor, pe cînd asistenta îl scutura sănătos pe bărbat pentru a-l trezi din strania transă lexicală, „vă rog să încetaţi! Opriţi-vă!” „Cum? Cum?”, a întrebat, într-un tîrziu, solicitantul de carnet auto nou. „Opriţi-vă! Opriţi-vă!... Îmi pare rău, aveţi serioase probleme cu auzul.” „Ce? Ce?” „A-u-zul!”, a silabisit doctoriţa cu tonalitate ridicată a vocii, arătînd, disperată, către urechi. „Nu sînt surd!”, a zbierat – brusc lămurit – bărbatul. „Domnule, trebuie să vă trimit la audiometrie!” „Ba dumneata eşti stereotipie! Mă plîng directorului Policlinicii! Vreţi şpagă pentru un amărît de permis de conducere. Vă dau în judecată pe toţi!” Și-a luat apoi hainele furibund şi s-a grăbit să iasă din birou. Din uşă, a răcnit plin de consternare: „Şi să ţineţi minte, voi sînteţi surzi, nu eu! Asta-i calomnie!”.
Am ajuns confuz la birou (eram decan pe atunci). Îmi verific poşta electronică. Un mesaj sare imediat în ochi prin subiect: Comunicat important. Era de la o colegă din Facultate, cunoscută ca inflexibilă, aşa încît l-am deschis cu inima strînsă: „Stimate domnule decan, vă anunţ prin prezenta hotărîrea mea irevocabilă de a candida pe postul de conferenţiar nr. 15, scos recent la concurs în departamentul din care fac parte. Consider că este dreptul meu să candidez pe o astfel de poziţie, mai ales că mă aflu în preajma unei anumite vîrste. Precizez că îndeplinesc toate condiţiile din grilă, impuse de titlul de conferenţiar. Vă rog aşadar să luaţi la cunoştinţă intenţia mea! Cu stimă, O.R.”. Am stat multe minute în faţa monitorului cu mina prostită şi înfricoşată a unui popîndău capturat de braconieri. M-am tot gîndit şi răsgîndit ce s-ar fi putut întîmpla. Doamna respectivă era deja conferenţiar de aproape un deceniu. Trăiam, prin urmare, o senzaţie de suprarealism total. Să-şi fi uitat dumneaei subit statutul academic? Să fi confundat postul de conferenţiar cu cel de profesor (deşi nu fusese anunţată nici o poziţie profesorală pentru concurs în semestrul în curs)? Mă hotărăsc să cer clarificări: „Stimată doamnă, nu prea înţeleg mesajul dumneavoastră. Doriţi să candidaţi pe un post de conferenţiar, deşi sînteţi deja conferenţiar? Ori, poate, aţi confundat titlurile, gîndindu-vă la un post de profesor. Cum ştiţi însă, nu avem acum posturi de profesor în concurs? CLC”.
A venit și răspunsul: „Domnule decan, regret că nu ați înțeles! Ştiu exact ce am spus: candidez pentru postul de conferenţiar numărul 15 şi nimic în lumea asta nu mă poate opri! Sînt gata să dau în judecată pe oricine mi-ar pune piedici. Îndeplinesc cu brio condiţiile de conferenţiar şi ca atare mă prezint la concurs! O.R.”. În prima fază, mi-a zbîrnîit un pic de Caragiale prin cap şi am şoptit involuntar: „Prezentă-te şi tu, Ghiţică!”. Ulterior, am căzut în depresie. Problema de esenţă era că doamna conferenţiar viitor conferenţiar avea dreptate. Nimic în lume nu o putea opri. Legile, fie ele restrictive sau chiar proaste, sînt făcute din perspectiva raţionalităţii şi e foarte greu să previi iraţionalitatea cu instrumentarul raţionalităţii (a se vedea, din acest unghi, și drama războiului din Ucraina). Cum prevezi, într-o lege medicală, consternarea unui suferind care nu-şi recunoaşte diagnosticul în ruptul capului? Ori cum poţi anticipa, legal, posibila imaginaţie jucăuşă a unui general care vrea să dea din nou examenul de colonel?
Mă întrebați ce s-a întîmplat cu doamna conferențiar? Nimic spectaculos. A ieșit la pensie. Desigur, tot conferențiar.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.