Despre cuvînt
Am văzut recent un film britanic interesant, care atinge o nuanţă culturală – de subtilitate – a Marelui Albion, nuanţă destul de puţin înţeleasă în restul Europei şi chiar în America. Este vorba despre prioritatea cuvîntului personal în faţa legii. Pare ciudat, dar englezii – cu toată „perfidia” lor proverbială – au ridicat, de-a lungul istoriei, ideea de nobilitate a caracterului la rangul de autoritate juridică supremă în interiorul sistemului. Cum bine se ştie, ei sînt inventatorii principiului de „înţelegere între domni” (traducerea literală a lui gentlemen’s agreement), echivalentul scriptural (nu şi psihologic) al „cuvîntului de onoare” din spaţiul francofon. În afaceri, politică sau Justiţie, acest „acord între domni”, deşi verbal, se plasează mai presus de orice contract parafat de oficialităţi, stînd în cumpănă cu însăşi viaţa celui care a făcut o promisiune. Nu întîmplător, în opera lui Shakespeare, un singur cuvînt are puterea să reabiliteze pe păcătos în ceasul morţii (aşa cum se întîmplă cu Edmund din King Lear) ori să transforme, instantaneu, rivalitatea sangvinară în solidaritate şi iubire (aşa cum vedem că se întîmplă, în finalul tragediei hamletiene, cu Laertes şi cu Hamlet). Britanicii – în mod paradoxal, avînd în vedere tendinţele lor secularizante, din ce în ce mai acute – şi-au strecurat cumva, în subconştientul colectiv, convingerea că dacă, arhetipal, Cuvîntul este Dumnezeu, atunci întreaga lume trebuie să-i respecte sacralitatea, supunîndu-se necondiţionat forţei sale de transcendere.
Pelicula amintită, intitulată Good night, Mr. Tom / Noapte bună, domnule Tom, urmăreşte relaţia neobişnuită dintre un bătrîn agricultor, retras într-un sat englezesc minuscul, şi un copil londonez, pe fundalul celui de-al Doilea Război Mondial, mai precis al bombardamentelor germane devastatoare asupra Marii Britanii. Bătrînul, Tom Oakley, fost marinar, este cam ursuz şi singuratic, trăind, tacit, drama pierderii timpurii a soţiei şi unicului copil, în timpul epidemiei de scarlatină. El se vede obligat de autorităţi să accepte în grijă unul dintre băieţii refugiaţi din capitala aproape distrusă. La început, ideea nu i se pare deloc fericită. Treptat însă, Tom decoperă în micul William Beech o fiinţă profund traumatizată nu atît de război, cît de capriciile unei mame singure şi instabile psihic. Bătrînul regăseşte vechile instincte paterne, întrerupte violent, reconstruind, cu migală, personalitatea zdruncinată a băiatului refugiat. William e cerut repede înapoi de mama londoneză, reluîndu-şi astfel supliciile casnice, după un intermezzo paradiziac în căsuţa lui Oakley, şi ajungînd în pragul morţii prin înfometare. Cu antenele telepatice trezite de paternitate, Tom simte că Will nu trece printr-o perioadă tocmai fastă şi pleacă la Londra în căutarea lui. Printre dărîmături, el îşi descoperă prietenul în stare de prostraţie şi abandon. Fericirea lui Tom va fi totuşi de scurtă durată. Autorităţile iau copilul pentru a-l instituţionaliza (mama nebună moare între timp, iar băiatul nu mai are alte rude), nepermiţînd bătrînului acte de caritate.
Tom se află, prin urmare, în faţa unei decizii disperate. Îl răpeşte pe Will, readucîndu-l în micul paradis rural, parţial ferit de ororile războiului. Oficialităţile, chiar copleşite de conflagraţie, nu stau cu mîinile în sîn. Îi localizează pe Oakley şi Beech, vizitîndu-i pompos într-una dintre zile. Pe lîngă medici, poliţişti şi reprezentanţi ai Protecţiei Copilului, în grupul sever se află şi un înalt funcţionar din Home Office (Ministerul de Interne), intrigat de fapta nesăbuită a bătrînului. El îl provoacă la un dialog explicativ pe Tom şi aici apare nuanţa culturală de care vorbeam iniţial. Oficialul întreabă rigid cum vede eroul nostru evoluţia unei relaţii dintre un copil şi un bătrîn, avînd în vedere că primul va fi abia adolescent cînd cel din urmă va ajunge septuagenar. Tom recunoaşte că situaţia nu e ideală, dar, în condiţiile date, adaugă el, rămîne cea mai bună soluţie pentru Will. „De ce?”, se arată ministerialul surprins. „Pentru că îl iubesc”, răspunde simplu Tom. „Şi credeţi că, în vremurile de azi, dragostea este de ajuns?”, îşi continuă omul Guvernului tirada maieutică. „În vremurile de acum, ca şi în alte vremuri, dragostea ar trebui să fie de ajuns. Nu credeţi?”, răspunde Oakley fără patos. În sprijinul acestei certitudini şi al bunăstării copilului, bătrînul nu are la îndemînă decît cuvîntul lui de gentleman. Aflîndu-ne în Anglia (fie ea şi măcinată de război), garanţia în chestiune se dovedește suficientă. Cuvîntul de onoare sfarmă lacătul greu al instituţionalităţii şi deschide poarta raţiunii. Funcţionarul din Home Office iartă „crima de răpire”, oferindu-i lui Tom dreptul de creştere a băiatului spre stupefacţia altor oficiali mărunţi care l-ar fi vrut încătuşat pe fostul marinar. Cuvîntul așadar poate deveni, iată, lege, ieşind din zona perisabilului şi intrînd în sfera sacralităţii.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
