Împreunări și împrejurări istorice
Apropiindu-se data de 22 decembrie, constat că nu-mi pot scoate din minte o întîmplare petrecută – nota bene! – în urmă cu măcar cincisprezece ani. Se vede însă că m-a marcat în mod fundamental. Am văzut, la vremea respectivă, un interviu al PRO TV-ului (nu mai rețin reporterul sau reportera) făcut pe stradă, în luna decembrie, cu diverși copii și adolescenți întîlniți întîmplător. Subiectul: Revoluţia din 1989. Te-ai fi aşteptat ca, după doar un deceniu și ceva (atunci) de la eveniment, cei mai mulţi dintre ei să fi ştiut două-trei lucruri despre răsturnarea titanului scorniceștian, din familie, din cartea de istorie ș.a.m.d. Stupoare însă! Experienţa menționaților tineri cu trecutul comunist era una înfricoșător de vagă. Îşi aminteau, de pildă, cu dificultate, despre existenţa unui capitol, într-un manual, cu titlu asemănător celui enunţat de reporterii stradali. Răspunsurile (reacţiile, mai corect spus) lor au variat, prin urmare, de la zîmbete nătîngi, solicitînd îndurarea, la miştouri adresate tocialarilor („Ce, io-s ochelarist d’ăla să rod cartea de istorie?” ori „Nu le am io cu d’astea, frate!”) și de la bănuieli abracadabrante, precum aceea că Revoluţia ar fi avut loc în timpul ultimului război mondial, la convingeri ferme, de tipul celei că insurecția decembristă ar fi fost condusă de însuşi Ceauşescu. (Aici nu mă pot abţine să deschid o paranteză vanitoasă. În teza mea de doctorat, despre relaţia dintre istorie şi ficţiune, scrisă cu entuziasm brigadier în prima parte a anilor ’90, observ, la un moment dat, că, prin gestul său neaşteptat de a cînta – înainte de execuţie – „Deşteaptă-te, române!“, imn mureşano-pannian proaspăt transformat, în zilele de foc, în stindardul simbolic al revoltei populare, Ceauşescu cîștiga, nesperat, şansa de a trece, în deceniile următoare, din cauza excesului de literatură ce se află în istorie, desigur, drept unul dintre primii revoluţionari… anticeauşişti. Iată că viaţa m-a confirmat, într-un mod ironic, mai repede decît aş fi bănuit.) În sfîrșit, interviului protevist i-a pus capac o fetiţă cu privire angelică şi zîmbet diafan, care a zis, rar şi apăsat, că Revoluţia română se referă „la împreunarea dacilor cu romanii”.
Acum, chiar complet năucit nu ar fi trebuit să fiu de respectiva „știre” (multiplicată, în anii care au urmat, în zeci, sute, poate mii de „scenete” similare). Ignoranța – cum să-i spun? – „istoriografică” a omului (tînărului?) postindustrial rămîne antologică. Și în America, par exemple, umblă adesea băieți și fete cu microfonul în mînă prin mulțimile stradale și, agățînd cîte un adolescent rătăcit, cu căști în urechi, întreabă la repezeală: „Cine e președintele SUA?” sau „Care este capitala noastră?”. Primesc răspunsuri amețitoare, precum „Lady Gaga”, „50 Cent”, „Paris Hilton” ori „Las Vegas”, „Roma”, „Cuba” etc. Doar conținutul emoțional să fi fost, pe plaiul mioritic, ceva mai intens: muriseră totuși niște oameni, nu cu multă vreme înainte, pentru ca fie și numai acele interviuri „ghidușe” să se desfășoare în libertate. Dar, să admitem, nici la gratitudinea istorică specia umană nu stă strălucit! Uităm rapid sacrificiul înaintașilor, ba, nu o dată, mai dezvoltăm și înclinația (inexplicabilă) de a-l înfiera cu mînie proletară. În plus, lucru demonstrat de teoreticienii istoriei, apropierea (cronologică) de un mare eveniment, așa cum a fost, fără îndoială, Revoluția din 1989, îl copleșește, de regulă, pe muritorul de rînd, determinîndu-i reacții paradoxale, traversate de o totală defazare. Psihicul lui refuză, s-ar părea, în asemenea momente, analiza rece, rațională, intrînd în degringoladă, aidoma memoriei unui computer virusat. Se întîmplă și la case mari. Iată-i, de pildă, pe Armand Călinescu și Constantin Kirițescu, în două tentative de mărturii istorice legate de Primul Război Mondial în România, cum ajung (ocupîndu-se de cazul Titu Maiorescu din anii ocupației) la concluzii radical opuse. În jurnalul personal, ce cuprinde anii de refugiu, A. Călinescu observă: „Junimiștii, cunoscuți pentru sentimentele lor față de Puterile Centrale, au rămas în Capitală, în frunte cu Petre Carp, Titu Maiorescu și Al. Marghiloman [...]. Partidul lor a așteptat momentul cînd armatele ruse vor fi înfrînte și aruncate peste Prut pentru a încerca o lovitură de stat și o nouă orientare a politicii românești. Vor reînvia, așadar, vechile moravuri ale boierimii pervertite de sîngele fanariot, care se împărțea odinioară în partidele unite cînd cu unii, cînd cu alții, din străini” (A. Călinescu, p. 24). C. Kirițescu, la rîndu-i contemporan cu evenimentele, constată, dimpotrivă, în istoria lui (dedicată, integral, Primului Război Mondial): „Merită să fie amintită aici atitudinea demnă a lui Titu Maiorescu [...]. După ocupație, el a refuzat, din mîndrie patriotică, să intre în relații cu ocupantul și a dezaprobat urzelile politice puse la cale sub auspiciile puterilor ocupante” (C. Kirițescu, p. 296). QED.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
