Nume

Într-un romanul Middlesex, recompensat, în 2003, cu Premiul Pulitzer, autorul, Jeffrey Eugenides, face, la un moment dat, un comentariu interesant: „În general, americanilor le place ca preşedinţii lor să n-aibă mai mult de două vocale în nume. Truman. Johnson. Nixon. Clinton. Dacă au mai mult de două vocale (Reagan), nu au mai mult de două silabe. Şi mai bine e cu o singură silabă şi o vocală – Bush”. Eugenides exemplifică: „De ce s-a hotărît Mario Cuomo să nu mai candideze la preşedinţie? La ce concluzie a ajuns el cînd s-a retras ca să dezbată problema? Spre deosebire de Michael Dukakis, care venea din mediul academic al statului Massachusetts, Mario Cuomo era din New York şi ştia cum stau lucrurile. Cuomo ştia că n-are nici o şansă să cîştige. Prea liberal pentru acel moment (1984, n.m.), asta e sigur. Dar, de asemenea, prea multe vocale”. Şi silabe, dacă-mi este permis să adaug. Cu atît mai mult cu cît istoria ulterioară (scrierii cărții) întărește presupunerea: Trump, Biden. Să-l sărim pe Obama! El a fost oricum, din toate punctele de vedere, excepția care, se știe, confirmă, și ea, regula.

Menţionatul Dukakis însă se dovedește, de fapt, punctul nevralgic al lui Eugenides (asemenea faimosului pretendent la conducerea Statelor Unite la finalul anilor ’80, prozatorul este de origine greacă). S-a petrecut atunci (în 1988), prin candidatura lui Dukakis la preşedinţie (împotriva lui Bush Sr.), un episod neverosimil: un grec american a venit, cu forţele sale, pînă în preajma Casei Albe. E drept, admite Eugenides, „de cîte ori un grec se apropie de Biroul Oval, ceva o ia razna”. Să ne amitim împreună cu autorul romanului: „Mai întîi a fost Agnew (în 1973, n.m.), cu evaziunea fiscală, şi apoi Dukakis, cu tancul” (în campania electorală, Dukakis a defilat, cu caschetă militară pe cap, călare pe un tanc, în faţa mulţimilor de simpatizanți – gest considerat impropriu de către analişti, avînd în vedere apartenența democrată a politicianului, n.m.). Eventuala victorie a lui Dukakis s-ar fi înscris de aceea într-una dintre puţinele situaţii (ultima – legată de Eisenhower, căruia, din fericire, „îi stătea bine pe tanc”), cînd un nume cu mai mult de două vocale şi de două silabe ar fi obţinut preşedinţia Statelor Unite. Ritualul lexical şi fonetic al politicii americane a avut totuși cîștig de cauză, neoferind ocazia unei noi excepţii de la regula tradiţională.

Dincolo de glumă, sîntem cu toţii conştienţi că succesul – mai ales în politică – depinde semnificativ de sonoritatea şi estetica numelui personajului înscris în competiţie. Nu-mi imaginez, de pildă, pe unul cu numele meu devenind preşedintele României (deşi, ca să fiu sincer măcar în paranteză, nici cu „Băse”, la noi, „Bush”/„Tufiş”, peste Ocean, ori „Kohl”/„Varză”, odinioară la nemţi, nu mi-ar fi, la o adică, ruşine). În ciuda lamentării shakespeariene, necondiţionat depreciative, din Romeo şi Julieta („Ce-i într-un nume?”), trebuie să recunoaştem că, în denominare, uneori poate fi totul (mai curînd decît nimic). Cel puţin în politică, la rigoare, omul ajunge nom-ul, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Masele se lasă uşor păcălite. Un nume „frumos” ar putea oricînd să însemne, în logica dominantă a imaginarului social, un caracter „frumos” – indiciu clar, la rîndul său, pentru o politică „frumoasă”, numai potrivită pentru un stat al cetăţenilor „frumoşi”. Mentalul colectiv e, totodată, leneş, preferînd asumarea numelor penetrante, uşor de reţinut şi pronunţat (teoria numărului de silabe, chiar glumeață, mi se pare fundamental adevărată). În plus – cine nu ştie acest lucru? –, lumea doreşte aparenţe, fizicul şi numele fiind aici, neîndoios, cruciale, de neocolit.

În privinţa lungimii numelor preşedinţilor, noi, românii, sîntem ceva mai generoşi decît americanii. De cînd ne-am asumat guvernarea republicană, nici unul dintre conducătorii noştri nu a atins performanţa unui nume format din două silabe. Gheor-ghi-u (dacă mai adaugi şi „Dej”-ul în coadă, te ia cu vertij), Cea-u-şes-cu, I-li-es-cu, Con-stan-tin-es-cu (interminabil pentru prestaţia meteorică a posesorului), Bă-ses-cu și, vai, Io-han-nis. Silabe lungi şi scurte, accentuate şi neaccentuate, diftongi, semivocale, vocale cîte vrei, dificultăţi la despărţire. E limba română mai sofisticată decît engleza sau electorul mioritic mai vioi decît cel yankeu? Nici una, nici cealaltă, aș zice. Cred mai degrabă că pe carpato-danubiano-pontici nu i-a obosit încă, suficient, politica. Au timp berechet să proceseze numele lungi și greoaie. Pe măsură ce exercițiul democratic îi va da gata cu monotonia lui, vor începe, probabil, să aprecieze, precum omologii lor din democrațiile consacrate, „scurtimile” onomastice penetrante, inubliabile. Vor răsări preşedinţii „de două silabe”. Cum vă sună Cî-țu? Ce, mi-ați strigat „cîț”? Atunci „de una singură”: Pop ori Boc? Cum, „belea, pușchea pe limba mea”? Bine, na, luați de trei: Ra-fi-la. Au, cine „să vină să mă ia”?

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.