Erorile lanțului trofic

M-am întîlnit (de-adevăratelea!) cu un coleg din Universitate, faimos pentru devotamentul său pentru cercetare. Ani de zile s-a închis prin biblioteci, refuzînd obstinat orice distragere de la complicatele investigaţii academice. O asemenea „distragere” a fost munca administrativă. Spunea el, cu vehemență, peste tot: „Pe mine şef mă veţi putea face doar mort. Împăiat, da, sînt de acord să mă aşezaţi pe fotoliul de decan, tot aşa cum spaniolii l-au pus pe Cid, îmbălsămat, în şaua calului, pentru a-i mai speria o dată pe mauri”. De ce ar fi vrut însă lumea, vă întrebați, atît de mult, ca Nicu (numele, să zicem, colegului meu) să fie şef? Simplu: pentru seriozitatea lui. Omul trăia doar pentru muncă şi nimeni nu-l ştia să fi făcut vreodată un compromis. De aceea, ani la rînd, în preajma alegerilor, amicul meu se arăta mai ursuz şi mai izolat ca oricînd. Se strecura ca o potîrniche pe culoarele facultăţilor, căutînd drumurile cele mai scurte spre amfiteatre ori biblioteci. Dacă un nefericit, zărindu-l, îl acosta cu întrebarea neinspirată: „Nicule, tu nu vrei să candidezi, mă, anul ăsta?”, se trezea cu un Nicu malefic, aruncîndu-i priviri ucigaşe, în timp ce se îndepărta, tăcut şi grăbit, cu degetul mijlociu de la mîna dreaptă ridicat în sus... Episoadele de acest tip s-au înmulțit şi, drept urmare, profesorii începuseră să-l evite pe Nicu. Personajul ajunsese să se încadreze perfect în tipologia geniului neînţeles, singuratic, a cărui unică misiune pămîntească devenise opus magnum.

Şi totuşi, un lucru de neimaginat s-a întîmplat la ultimele alegeri (ținute în pandemie). Nicu a candidat, furibund, la absolut toate funcţiile de conducere disponibile în procesul electoral. A eșuat pretutindeni, lamentabil, primind numai un vot – al lui însuşi. Se pare că unii nu putuseră trece peste degetele ridicate cu generozitate, de-a lungul vremii, prin diverse colţuri ale venerabilei noastre instituţii, iar alţii nu mai erau convinşi că ostilul savant ar putea fi o opţiune (şi) în leadership. Aşa că l-au respins ei de data aceasta, cu aceeaşi înverşunare cu care îi refuzase şi el, la rîndul său, în trecut. Întîlnindu-l, nu m-am putut abţine şi l-am întrebat direct, asumîndu-mi, cu bărbăţie, eventualitatea unui deget proptit, cu insolenţă, în ochi: „Nicule, ce-ai păţit de-ai candidat, mai abitir ca Tăriceanu, la toate funcţiile posibile şi imposibile?”. Spre surprinderea mea, Nicu s-a oprit docil şi a răspuns cu tristeţe: „Bătrîne, am văzut un documentar pe Discovery, care mi-a produs o epifanie teribilă. Întreaga mea concepţie existenţială s-a schimbat brutal. Ascultă şi tu! Nişte gheparzi au fost părăsiţi de felina-mamă la maturitate. Crescuseră şi era timpul să devină independenţi. În primele zile, comportamentul lor a fost sfîşietor. Plîngeau precum puii abandonaţi (deşi ajunseseră ditamai fiarele) şi au căzut în inaniţie. Apoi, disperați, au încercat să vîneze. Nimic, habar n-aveau să pună jos o antilopă gnu. Alergau, defazați, de ici colo. Parcă băuseră gaz. Într-o zi, ceva îngrozitor s-a petrecut...”

Aveam răsuflarea tăiată: „A apărut o herghelie de zebre, iar gheparzii au atacat nebunește. Văzîndu-i, zebrele au intrat într-o panică de nedescris, se călcau în picioare, mugeau infernal. În condiţii normale, ar fi fost victime sigure pentru orice felină, fie ea şi muribundă. Ăştia, nimic. Fugeau ca proştii, ca dezmoșteniții soartei, fără să apuce ceva. Deodată, zebrele s-au oprit. Îşi dăduseră seama că, în ciuda aparenţelor, aveau de-a face, psihologic, cu pui şi nu cu gheparzi experimentaţi. Am asistat la un tablou deplorabil. Trei gheparzi vînjoşi, cu limbile ieşite de un cot afară, erau priviţi sfidător, de-a dreptul ironic, de o gaşcă obraznică de zebre. Bătrîne, eu sînt gheparzii ăia. Toată viaţa mea am fost. Am gîndit ca un ghepard, am creat ca un ghepard şi am fost aşteptat să mă manifest, în sfîrşit, ca un ghepard. Treptat însă, văzîndu-mă că alerg nătîng, fără să înhaţ vreo beregată, zebrele au început să mă dispreţuiască. Mi-a ajuns cuţitul la os. M-am săturat de zebrele sfidătoare din catedră, din secretariate şi contabilităţi, din decanate şi facultăţi, din amfiteatre şi casierii. Vreau să fiu tratat ca un ghepard, vreau să apuc grumazul cabalin ca un ghepard, e dreptul meu natural, e menirea mea... Uite, par exemple, o vezi pe domnişorica asta? (O fată cu mască sanitară, imposibil de recunoscut, în mintea mea cel puțin, trecuse pe lîngă noi.) I-am condus şi licenţa, şi dizertaţia, iar acum merge indiferentă pe lîngă mine, fără să salute, cu aer de zebră simandicos-blazată. Aşa mă privesc toţi. Zebre pe stradă, zebre la şcoală, zebre acasă, zebre pe creierul meu. Zebre pretutindeni. Sarcastice, superioare, răutăcioase, arogante, ticăloase, duplicitare, mizerabile, ipocrite. Zebre împuțite. Trebuie să înşfac una cu orice preţ”, a urlat Nicu, deplasîndu-se iute, ca sub furnicătura unui frison, într-o direcție necunoscută.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.