Pescărești
Am doi colegi mari amatori de pescuit. În sezon, ei sînt cu antenele întinse, mereu în căutare de locuri potrivite pentru hobby-ul lor. Au ajuns să întrebe pe toată lumea, inclusiv pe doamne, dacă nu cunosc bălţi cu peşte sau măcar persoane din domeniul piscicol, capabile să le faciliteze accesul în diverse zone de profil. Într-o dimineaţă, tot interogînd în dreapta şi în stînga, un noroc curat pescăresc dădu peste împricinaţi. Secretara-şefă de la o facultate înrudită cu aceea de unde proveneau amicii mei mărturisi deschis că satul ei natal era înţesat cu iazuri bogate în dihănii subacvatice şi că, pe baza aprobării primarului localităţii, oricine îşi putea întinde în ele lansetele cît ar fi fost ziua de lungă. „Iar primarul este unchiul meu!”, adăugă doamna în cauză, cu un surîs plin de subînţelesuri, către cei doi profesori cărora ochii le sticleau deja ca nişte faruri în noapte, pe o mare zvîrcolită de furtună.
„Şi puteţi vorbi cu dumnealui?”, se interesară urmaşii postmoderni ai Apostolului Petru aproape într-un glas. „Desigur! Numai să-mi spuneţi ziua şi ora cînd doriţi să mergeţi! Unchiul o să vă aştepte în faţa primăriei din Mărcăuţi. Numele lui e Nache Popache...” Doamna făcu o pauză uşor stingherită, apoi continuă: „Ştiţi, tatăl său şi al lui taică-meu, bunicul mai precis, avea un prenume ciudat – Enăcache. Dacă îl veţi combina cu apelativul familial, veţi obţine imediat o imagine terifiantă – Enăcache Popache. Amărîtul de Enăcache l-a urît din suflet, toată viaţa, pentru această glumă (de fapt, fie vorba între noi, pentru această oroare) onomastică, pe taică-său, adică pe străbunicul meu, şi s-a răzbunat pe propriii copii, numindu-i în fel şi chip. Lu’ unchiu-meu, vă spuneam, i-a zis Nache, lu’ tata Bobîrnache, la un alt frate Mielache şi la o soră de-a lor – da, admit, devine greu de crezut că ăsta ar putea fi nume de femeie, dar nu mint deloc, sînt o persoană serioasă! – Monache. Vă daţi seama, toate numele rimau, grotesc, cu Popache!”.
„Totuşi, copiii lui Enăcache” – îşi reluă secretara peroraţia după o scurtă întrerupere de respiraţie – „s-au revoltat, la rîndul lor, şi şi-au schimbat toţi, la majorat, actele de identitate (mă rog, minus unchiul Nache care, de altfel, a şi rămas în sat şi a moştenit averea lui Enăcache Popache, iar azi, iată, a ajuns ditamai primarul!). De nervoşi ce erau şi-au luat nume celebre. Tata a hotărît că, de atunci înainte, îl va chema Eminescu. Mihai Eminescu. (Eminescu m-am numit ca domnişoară.) Toată lumea l-a respectat în secţia de oţelărie (datorită numelui), cît a lucrat, pe vremea lui Ceauşescu! A fost, vă rog să nu negaţi, altceva decît Bobîrnache Popache, invenţia malefică a revanşardului Enăcache Popache! Pe de altă parte, mătuşa Monache Popache a decis să-şi ia numele de Veronica. Veronica Micle, mai exact. Ea, săraca, a întîmpinat greutăţi cu noua identitate, deoarece şeful atelierului de croitorie unde se angajase se numea, pe bune, Titu Maiorescu şi o persecuta necruţător: cică l-ar fi concurat în ochii subalternilor! Unchiul Mielache Popache s-a transformat în Ion Luca Caragiale. Ei, el era un mare Don Juan. Nenumărate cucoane din mahala suspinau după dumnealui.”
„Acum”, adăugă volubila doamnă, „corect este, domnilor profesori, să vă spun că şi rudele mamei excelau în nume bizare, nume cu escu, e drept, nume aşadar pur româneşti, dar nemaipomenit de stranii: Doctorescu, Mortescu, Hoţescu, Mierlescu, Popîndescu, Văcescu, Porcescu...” Într-un tîrziu, plecară amîndoi buimaci, dar fericiţi că la orizont se profila o nouă partidă de pescuit. Peste cîteva zile, la ivirea zorilor, eroii noştri stăteau disciplinaţi, ţinîndu-şi lansetele în spate, lîngă poarta primăriei din Mărcăuţii din Vale, în aşteptarea primarului. Deodată, cel mai vîrstnic dintre ei, cu un barbişon distins, maiorescian, întrebă precipitat: „Ioane, tu îţi mai aminteşti cum îl chema pe nenorocitul ăla de primar?”. „Habar n-am! Bobîrnac, Mielul, Cîrnăţescu ori ceva... Da’ îi spunem dom’ primar şi gata!” „Ei, nu merge aşa, trebuie să fim mai familiari cu el, să ne împrietenim şi, după aia, venim aici cînd dorim. Să-i zicem Nea! Dar Nea şi mai cum? Nea Mortache, Nea Doctorache, Nea Matache? Stai, uite că îl întreb pe moşul ăla care vine pe cărare.” Într-adevăr, de clădire se apropia un bătrînel destul de sprinten (pentru ora matinală a idilicului tablou): „Moşule”, strigă maiorescianul, „cum îl cheamă pe primarul vostru de-aicea?” „Bulache, Căcache ceva...”, adăugă universitarul rîzînd. Bătrînul începu să alerge către ei cumva ameninţător. Dintr-o mişcare, sări în faţa lor, zbierînd de mama focului: „Eu sînt primarul, mamelucule! Şi mă cheamă Popache, nu Bulache!”. Profesorii o zbughiră, fără comentarii, observînd că personajul îşi agită braţele în direcţia lor. Nea Popache-Primarul înşfăcă o piatră de pe uliţă şi o aruncă înspre bravii pescari: „Şi moş să-i zici lu’ mă-ta, nu mie, băi bărbosule de la oraş ce eşti!”.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
