Aviz favorabil
Un coleg filolog m-a oprit recent – destul de abrupt – în fața Universității. Era plin de indignare. „Bătrîne”, îşi începu el litania, „nu mai pot suporta administraţia de nici un fel, de la nici un nivel, ţi-o spun cu toată convingerea şi revolta. Nu mă refer la anumiţi oameni din serviciile administrative, ci la administraţie ca fenomen mondial. A devenit un monstru. Ne mănîncă sufletele tuturor. Există doar pentru sine, înfruptîndu-se, vampiric, din sîngele multitudinii. Nu serveşte omului simplu, aşa cum ar trebui să se întîmple, ci trăieşte din biata lui fragilitate. De la ministeriabili pînă la ultimii directoraşi, numai vampiri. Adevăraţi paraziţi... ontologici, hrăniţi adică direct din fiinţă. Din sărmana fiinţă umană.”
Simţind, probabil, în uşoara mea agitaţie, nevoia mişcării ceva mai concludente dinspre teoreticul abstract către situaţiunea concretă (generatoare a neostoitei iritări la care eram martor), amicul meu trecu la exemplificări. „Dragul meu, administraţia şi-a creat pînă şi un limbaj al ei, pe care poţi să-l interpretezi cum vrei, acesta reuşind să acopere toate variantele posibile spre care realitatea ar putea evolua sau involua. Ei (adminstratorii) consideră că discursul lor ar fi diplomatic, metaforic şi nuanţat, dar nu e decît ucigaş, creator de confuzii fatidice, ceea ce pe mine, ca lingvist, mă omoară. Ori de cîte ori mă duc cu o petiţie la, să zicem pe șleau, Sistem (petiție legitimă, desigur, mă ştii doar că nu sînt reclamagiu), primesc aprobările – între ghilimele pune, te rog, cuvîntul aprobări! – cele mai absurde. Dacă cer administraţiei blocului libertatea de a-mi închide, cu o uşă suplimentară, intrîndul la apartamentul propriu, mi se răspunde, grotesc, că Se aprobă, dar numai cu acordul semnat al tuturor celorlalte 84 de familii din bloc, acord pe care, bineînţeles, nu-l voi primi niciodată...”
Colegul meu făcu o pauză de respiraţie. „Dacă”, reluă el, „mă pune Sfîntul să solicit instituţiei noastre aprobarea de a participa la o conferinţă internaţională, mi se răspunde Da, cu acoperirea personală a cheltuielilor. Dacă cer prelungire cu cîteva luni, la teză, pentru vreun doctorand de-al meu bugetar, mi se se comunică Da, cu taxă. Dacă mă duc la circumscripţia financiară şi spun: „Amînaţi-mi, vă rog, cu o lună, plata impozitului pe drepturi de autor!“, răspunsul este, ai ghicit, nu mă îndoiesc, De acord, cu achitarea penalităţilor ce se impun. Dacă solicit despăgubirea legală a maică-mii – venită din Basarabia în ’40 – de către stat, precizînd că avem toate documentele doveditoare ale refugiului, mai puţin estimarea valorii fostei proprietăţi din Republica Moldova, întrucît autorităţile locale refuză, în prezent, să ne-o trimită, verdictul autorităţilor noastre, deşi politicos, sună ameţitor: Aprobăm, cu deosebită plăcere, pe baza existenţei documentului oficial moldovenesc. Cer, la Primărie, intabularea garsonierei mătuşii decedate, menţionînd faptul că, din motive obiective, dumneaei nu poate să mai semneze şi mi se dă replica infailibilă Da, cu semnătura proprietarei de drept...”.
Interlocutorul meu mă privi exasperat, roşu ca un rac: „Recent, am cerut Universităţii să mă lase să folosesc Aula Magna pentru lucrările simpozionului nostru anual de lingvistică şi ştii ce mi s-a răspuns?” Am ridicat, interogativ, sprîncenele. Da, dar cu prioritatea tuturor celorlalte activităţi academice ce ar putea avea loc, în incintă, în perioada respectivă. Adică nu, omule! Aici apare deruta mea fundamentală. De ce nu sînt toate aceste solicitări respinse de facto? De ce ne trebuie răspunsul prin învăluire? De ce apelăm mereu, în administraţie, la acest pervers limbaj așa-zicînd diplomatic? De ce ne ascundem, ipocriţi, după formule oximoronice? Ca filolog, solicit un răspuns (am fost pe punctul de a-i recita automat Aprob nevoia unui răspuns, cu condiţia anulării tuturor întrebărilor de mai sus, însă, observînd seriozitatea întunecată a amicului, m-am abţinut). În ultimă instanţă, administraţia derulează un act de corupere a limbii şi, mai ales, a sensului ei. Da-ul devine nu. Cele două antonime se combină dizgraţios, funcţionînd ca un fel de nu-da ori da-nu.” Colegul păru, fugitiv, luminat de o revelaţie. „Mă gîndesc”, adăugă el imediat, „că, pe cererile oficiale, ar fi mai corect, din unghi lingvistic, să se scrie ceva bizar, o amestecătură între da şi nu, de genul nd, dn sau, mai coerent fonetic (am uitat să precizez că amicul e un fonetician remarcabil), du, na, au, ua, an, ud.”
Cuprins de vertij, am făcut gestul de a mă sprijini de perete. Prietenul se opri brusc din tiradă şi, pesemne nedumerit de prelunga şi suspecta mea tăcere, mă întrebă imperativ: „Nu spui nimic, bătrîne? Nu-i aşa că am dreptate?”. Ca fost director de școală doctorală și, mai ales, ca fost decan, am simțit nevoia să latru scurt și „administrativ”: „Au!”.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
