Încotro?

Problema „omului actual” nu e nouă, chiar dacă ea rămîne, în continuare, destul de nedeslușită. Cine este, în fond, acest „om actual”? Insul – cum să-i spun? – „postmodernității” fascinează, de ceva timp (de vreo trei decenii bătute pe muchie, ca să fiu foarte precis), comentatorii internaționali, din diverse zone disciplinare, care se simt obligați să-l investigheze en détail. De aceea, respectivul individ a primit mai multe nume, unele consacrate și la noi, cum ar fi, bunăoară, omul generației X, omul recent ori omul post-istoric (denumirea din urmă am folosit-o eu însumi, în numeroase intervenții publice, de-a lungul vremii). Ce ar fi atît de demn de consemnat la personajul în chestiune? Cred că, în primul rînd, caracterul său controversat, de unde, pesemne, și interesul neostoit al analiștilor. De ce „controversat”? Dintr-un motiv simplu: deși sînt de acord, unanim, că tipologia umană a debutului de mileniu va descrie în perspectivă (descrie deja și în prezent, măcar într-o anumită măsură) un profil moral și intelectual absolut nou, fără precedent, poate, în istoria speciei, cei interesați de fenomen nu au convenit încă dacă lucrul este bun sau, dimpotrivă, rău (încît să-ți dea fiori). Unii vorbesc despre o „reinventare” a umanității, prin nașterea, în contextul tehnologiilor supradezvoltate, a unui erou al ingineriei, dotat, implicit, cu un tip diferit de „construcție” emoțională și rațională (ambele, practic, de neînțeles pentru „exponenții trecutului”, „exponenți” care, în consecință, nu mai reușesc să comunice deloc cu „umanoidul” în cauză). Alții nu se arată însă impresionați, discutînd, deschis, despre o „imbecilizare” rapidă a umanității (tocmai prin excesul – nedigerat intelectual – de tehnologie), cu șanse mari de diseminare necontrolată în viitor, un viitor sumbru, în viziunea lor, din motivul enunțat (pe această linie, s-au introdus concepte terifiante, menite să definească „apocalipsa” spirituală a mapamondului postmodern: „sfîrșitul istoriei”, „idiocrația de mîine”, „moartea civilizației”, „colapsul gîndirii” etc.).

În ce mă privește, împărtășesc deruta observatorilor mondiali pînă în punctul de a-mi fi autoindus o dilemă personală obsesională: nu-mi dau seama, nici cel puțin pur intuitiv (darămite logic), în ce manieră și, mai ales, în ce direcție ar vrea să se miște lumea actuală în eonul care stă să înceapă. Optimismul coexistă, inevitabil (dar, ca atare, tulburător), cu scepticismul. Pe de o parte, mă încîntă lipsa de inhibiții (inhibiții generatoare de enorme tensiuni istorice la promoțiile anterioare) a tinerilor contemporani, element ce ar părea să trimită către o puternică disponibilitate pentru comunicare și, deci, pentru eliminarea conflictelor planetare (măcar în viitorul post-putinist). Pe de alta, mă îngrijorează, firesc, dependența individului de astăzi de tehnologie (am auzit pe cineva declarîndu-se compasiv față de „copiii noștri”, născuți fără urechi și fără mîna dreaptă – aluzie sarcastică la noul „stil” de viață, „captiv” în rigorile tehnicii), factor care ar putea afecta tocmai amintita capacitate de comunicare. Nu am totuși cum să nu-mi exprim admirația pentru dexteritatea tehnologică a tinerilor „milenariști”, așa-zicînd, abilitate ilustrativă pentru un nou model de dinamică intelectuală, o „dinamică” aptă de a domina timpul și spațiul în viitor, construind paliere de evoluție a speciei umane greu de imaginat odinioară. Similar însă, ca profesor, nu-mi pot reprima uneori uimirea în raport cu nivelul de informație, paradoxal pentru clipa prezentă (a circulației instantanee de „știri”), cumplit de redus, superficial – intelectualmente vorbind – și inoportun, al celor aflați acum în procesul educațional. În postura profesorală, te întrebi, invariabil, cum va avea loc preconizata evoluție, cînd interacțiunea generației momentului actual cu achiziția înaintașilor rămîne atît de inadecvată, descurajantă chiar. Entuziasmul alternează așadar cu dezolarea, liniștea cu agitația și claritatea cu zăpăceala. Accept că umanitatea și-a urmat mereu cursul natural, indiferent de interogațiile „filozofilor”, dar clipa de față pare cumva unică prin contradicțiile ei.

În pofida ambiguităților, am bănuiala, ultimativ, că acel thymos integrat de Socrate (prin vocea lui Platon), alături de instinct și rațiune, sufletului uman se va dovedi, pe termen lung, răspunsul la dileme. Nu întîmplător teoreticianul maieuticii a ridicat thymos-ul (prin care înțelegea nevoia irepresibilă a insului „să fie recunoscut și integrat” în societate) la rangurile înalte ale emoției (instinctului) și intelectului (rațiunii). Necesitatea „recunoașterii” în sistem constituie motivul absolut al ființării, e însăși infatigabila voință schopenhauriană. Pentru a fi recunoscut, omul actual va limpezi treptat, toate idiosincraziile legate de propria-i postură, între care idiosincraziile referitoare la statutul său de entitate inteligentă.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.