Tot în chestiunea „motivațională”

Revin la problema „motivațională” deschisă aici săptămîna trecută. Un concept al „domeniului”, care generează astăzi furor în mase, dar care mie nu-mi cauzează decît, cel mult, tremor este cel de „dezvoltare personală”. Șmecherii momentului se oferă pe toate drumurile, infatigabil, să deconspire secretele așa-zisei „dezvoltări personale”, iar fraierii se îmbulzesc instantaneu „să beneficieze” de miraculoasele rețete „psihologice”. La finalul „tratamentului” vor deborda, cred ei, de atîta „dezvoltare personală” și întregul univers se va simți obligat să-i răsplătească. Ce înseamnă „dezvoltarea personală”? În postura mea de individ a cărui meserie se bazează, preponderent, pe texte și, în consecință, pe cuvinte, voi încerca aici o „descifrare” semantică a sintagmei, în construcția sa inițial-intențională. Pionierii „dezvoltării personale” (personal development, în limbajul-tată anglofon) trebuie să fi avut în vedere, în elaborarea noului clișeu, cu perfidă subtilitate, un complex uman general valabil: acela că sîntem mai mult decît părem. De ce să trăim, prin urmare, o viață întreagă, în interiorul unui veritabil hău al personalității noastre, hău căscat, se înțelege, între „posibilitate” (potential?) și „realizare” (achievement?), cînd, prin tehnici „motivaționale”, ne putem „moși” eul ascuns, „dezvălui” sinele inhibat, arăta fața reală (de o frumusețe, paradoxal, ireală) în splendoarea ei absolut șocantă?

Cum să rămîi așadar de piatră la asemenea promisiuni, mai ales atunci cînd, să recunoaștem, frustrarea, sentimentul neîmplinirii, eterna „lege a lui Murphy”, blazarea, dezamăgirea, eșecul, tristețea, angoasa, neliniștea și întîmplarea (frecvent, aiuritoare) rămîn caracteristicile dominante ale majorității traseelor biografice din istorie? Vei cădea ușor în capcana experimentului de „autodescoperire”, asumîndu-ți, senin și, din păcate, stupid, maimuțărelile la care te vor supune energicii instructori motivaționali. De ce folosesc termeni atît de duri și neconcesivi, se pot întreba unii care cred în buclucașa sintagmă, bănuind că ar ființa, în interiorul lor, și o altă „identitate” ce merită să iasă la lumină? Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că acea „identitate ascunsă” nu există de fapt! Tot ce are un om de oferit va oferi negreșit pe parcursul (mai lung ori mai scurt) al existenței sale pămîntești. Am mai spus-o și o repet: în noi înșine nu ne putem cuprinde decît o singură dată. „Excesul” – în plus sau în minus, după caz – este fantasmagorie pură și rațiunea probabilă a intrării personalității noastre într-un proces „inflaționist”, într-o stare de inadecvare ontologică. Destinele individuale constituie rezultatul ultim al interacțiunii dintre mai mulți factori aparent necontrolabili: istoria dată, moștenirea genetică și dinamica lumii unde ne-am născut. Toți acești factori însă vor fi influențați (ireversibil) de un element personal esențial: liberul-arbitru, alegerea noastră carevasăzică. Avem privilegiul opțiunii, iar opțiunea pe care o exercităm neîntrerupt, pînă și inconștient (atunci cînd decidem să mergem la stînga ori la dreapta pe un drum, să mîncăm ceva în loc de altceva, să folosim sau nu un anumit cuvînt etc.) ne modelează soarta, într-un mod covîrșitor, în concertul de ansamblu al prezumtivei „predestinări”. Cineva ar putea obiecta: și dacă iau o hotărîre greșită, comit adică o eroare de „alegere”, înseamnă că așa sînt eu, predispus la eroare, că nu mai am dreptul la o a doua șansă? 

Încep cu finalul: avem mereu dreptul la a doua și chiar la o a n-a șansă. Existența umană e un lung șir de „șanse” repetitive. În plus, nu, o alegere „greșită” nu indică neaparat predispoziția cuiva pentru eroare, cu atît mai mult cu cît estimarea „greșelii” insului vine în timp (întins adesea la nivelul întregii vieți!). Dar da, voi răspunde, o decizie (oricum ar fi – bună sau rea!) te ilustrează, devine ad-hoc marca eului tău profund, a rețelelor neurale care îți fixează, cerebral, personalitatea. Constatăm deci că nu se mai află nimic dincolo de acest „eu”, de această amprentă a identității, „ceva” care să poată fi pus în evidență, „ceva” care să merite a fi dat la iveală. În concluzie, consider „dezvoltarea personală” o utopie a actualității, iar pe promotorii ei niște Campanella (mai puțin imaginativi, din nefericire) contemporani.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.