Diabolica personalitate alfa
Există oameni – cred că veți fi în totalitate de acord cu mine – care au abilitatea nativă de a-și crea un ascendent asupra celorlalți. Prin atitudinea lor „înfiptă”, prin „chimie”, printr-o înzestrare „șireată” a caracterului, printr-un eventual „șarm” de deschidere, printr-o aptitudine de a executa „eschive” rapide și mereu „salvatoare”, prin abilitate. Și, desigur, prin „complicitatea” neintenționată a celor asupra cărora se creează ascendentul, prin moliciunea naturii lor, mai precis. Ori, dimpotrivă, chiar prin duplicitatea lor conștientă, prin servilismul lor structural, de căutători mărunți ai stăpînului capabil să le ofere o vremelnică însemnătate. Psihologia îi numește pe primii, cu un termen preluat din biologie, „personalități de tip alfa”, iar pe cei din urmă „personalități de tip beta”.
Șefi și subalterni, păstori și turme, nași și fini, boieri și valeți, patroni și slujbași, regi și servitori, lupi și miei. Dihotomia ultimă îmi place cu precădere: lupi și miei! Auzim adesea, prin filmele americane de duzină, cîte un mafiot veros șoptindu-i, cu rînjet mefient pe față, vreunui novice în ale crimei: „Lumea se împarte în lupi și miei. Alege acum în ce tabără vrei să fii!”. Deși sună sinistru pentru nivelul de civilizație la care mapamondul susține că a ajuns în prezent, „tătucii” în cauză au, să admitem, în felul lor, dreptate. Altfel nu s-ar explica epidemia vasalităților din spațiul contemporan, vasalități, vai, atît de pernicioase, distrugătoare (precum bacteriile strecurate în țesutul sănătos) de progres, emancipare, civilitate, orizont și dinamism. Pe termen lung, ele blochează, tenace, creșterea istorică, firească, a comunităților, impunînd, morbid, stagnarea grupurilor în formule piramidale înțepenite, rudimentare, feudale.
Accept o eventuală critică pe care ați putea-o emite în acest punct. Nu toate „personalitățile alfa” sînt, necesarmente, malefice. Există, printre conducătorii așa-zicînd înnăscuți, și vizionari, indivizi care aduc dezvoltarea, care schimbă istoria în bine, care își folosesc „șefia” în mod constructiv. De acord. Viața te copleșește, o știm cu toții, cu paradoxurile ei. Ar fi absurd așadar să dăm sentințe existențiale definitive, să vedem realitatea monocolor, să furnizăm hermeneutici clișeistice și ontologii imuabile, să devenim carevasăzică acel fad „om fără dileme” radiografiat cîndva, strălucit, de Andrei Pleșu. Bineînțeles că sînt și „lupii” în chestiune „îmblăniți” în multiple nuanțe.
Pe mine mă interesează însă aici „lupul” nenuanțat, „lupul” tiran, „lupul” dictator, „lupul” care-și folosește amintita ușurință de a-și domina semenii nu pentru zidire, ci pentru anihilare, pentru subjugarea necondiționată. Observam și altădată că, în Republica lui Platon, Socrate descrie foarte elocvent asemenea „căpetenii” monstruoase. Crede filozoful că tiranii pervertesc, în fond, o trăsătură naturală a caracterului uman – nevoia de a fi recunoscut în societate, de a avea sens, de a primi o misiune pentru propășirea colectivă. Elevul Diotimei îi spune thymos (concept existent și în Dialoguri)acestei necesități interioare (irepresibile) a spiritului uman.
Dictatorul – cel cu vocația „ascendentului” așadar – împinge trăsătura menționată către exces (megalothymos), transformînd-o, dintr-un element de construcție, într-o unealtă de asuprire. Nu insist. Am avut, în istoria mondială, suficienți „eroi” croiți după un astfel de model. Nu ducem lipsă de ei, din păcate, nici în prezent. Pesemne că, orice s-ar întîmpla, ei vor supraviețui. Dați afară pe ușă, vor reveni, triumfal, pe fereastră. Rămîne totuși întrebarea; cum poate însuși instinctul de conservare (prezumtiv, cel mai puternic dintre toate instinctele) să se neutralizeze în prezența „personalității alfa diabolice”? Cum nu reușește pornirea firească, bănuită a fi de nestăvilit, către supraviețuire (supraviețuire a speciei în ultimă instanță) să contracareze malefica hipnoză exercitată de dictator, chiar atunci cînd, în mod evident, dictatorul a pierdut simțul realității, împingînd comunitatea spre distrugere și autodistrugere? Urmăresc discursurile halucinante ale lui Vladimir Putin „în fața (inertei) națiuni” (proprii), precum și fascinația pe care încă o exercită asupra așa-zișilor „idioți utili” de pretutindeni, și nu încetez să mă minunez...
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
