Bifurcațiile gîndirii etice
Observațiile de mai jos mi-au fost induse de recitirea a două cărți fundamentale, aparținînd marelui profesor oxonian C.S. Lewis – Creștinismul redus la esențe și Sfaturile unui diavol bătrîn către unul mai tînăr. Am descoperit, pe parcursul acestei lecturi de maturitate a volumelor, lucruri care mi-au scăpat la cel dintîi contact cu ele. Mi-au apărut, brusc, în altă lumină hermeneutică. Mă refer în special la problemele de etică atacate insistent de subtilul autor. Constată bunăoară Lewis (în Creștinismul...) că moralitatea ar trebui să se ocupe de trei lucruri distincte. Primul se leagă de corectitudinea și armonia dintre indivizi, al doilea, de echilibrul propriului sine și al treilea, de intrarea în acord cu sensul vieții întregii comunități de inși aflați – mai mult ori mai puțin întîmplător – în jurul tău. Iată și o metaforă elocventă de îmbinare a celor trei paliere etice, oferită, inteligent, de către scriitor: cînd folosești, cu talent, un instrument muzical, o faci pentru ceilalți (respectînd tot ce le place lor), dar o faci și pentru tine (pornind de la ce e frumos și constructiv, din punct de vedere artistic, în forul tău interior). Totuși, nimic nu va avea valabilitate dacă, în momentul în care cînți, nu urmezi strategia de ansamblu a sunetelor, indicată de dirijorul orchestrei.
Interesant, creatorul celebrei Narnia consideră că, raportîndu-ne la moralitate, noi părem preocupați doar de primul aspect. Credem că a avea o conduită decentă și, prin urmare, etică în societate înseamnă mai ales să fim atenți cu ceilalți, să ocrotim nemijlocit libertatea, ființarea și bunăstarea lor. Nu este ceva rău în asta desigur, însă, în standardele impuse de C.S. Lewis, blocajul la nivelul asumării „principiale” a alterității reprezintă o insuficiență etică. Dacă, personal, te afli în dezechilibru cu tine însuți – dezechilibru spiritual, psihologic, comportamental, identitar, autoscopic, reprezentațional, într-un cuvînt, moral –, exercițiul „principialității”, în conviețuirea cu „vecinul”, nu-ți va fi de un folos etic semnificativ. Mai mult, dacă eforturile tale de „îmbunătățire” (admițînd că, pe lîngă principialitatea oferită celorlalți, ai deține și o bună întocmire a universului tău interior) nu iau în calcul și cel de-al treilea element („integrarea” în muzica orchestrei, în armonia sugerată de „dirijor”), din nou, riști o ratare a conceptului de moralitate, te complaci într-o izolare sufletească fără orizont, într-un autism al binelui neîmpărtășit. Construcția etică nu vine așadar pe „segmente” disparate, ci prin conjuncția superioară a planurilor de existență, prin unirea pieselor dintr-un uriaș puzzle al conduitei în lume. Puzzle cu reguli precise, chiar dacă adaptabile la specificitatea fiecărei persoane și a fiecărei etape istorice în parte.
Simplificînd teoria parabolică a profesorului englez, aș conchide că piesele puzzle-ului sînt: gîndirea onestă (nu poți imagina un proiect de evoluție umană dacă nu începi prin a fi cinstit, corect, principial cu ceilalți), gîndirea duhovnicească (nu poți fi onest cu alteritatea dacă nu ești mai întîi deschis cu tine însuți, dacă nu-ți dorești și nu urmărești propriul echilibru sufletesc – nu întîmplător, în a sa Etică nicomahică, Aristotel afirma că, ultimativ, moralitatea se reduce la actul de a-ți face bine ție însuți) și gîndirea teologică (nu poți crede, limitativ, că planul complex al istoriei umane ar fi supus hazardului și nu ar ascunde un sens mai amplu, inseparabil de o supraconștiință de ordin divin – ca atare, nu poți trăi fără a căuta acest sens, adică adevărul, și, implicit, fără a încerca să te „cuprinzi” în concertul general al destinului omenesc). Din păcate, „așezarea” (etică) pe toate nivelurile de gîndire enumerate mai sus rămîne inaccesibilă multora dintre noi. De ce? Am găsit un răspuns interesant în cea de-a doua carte amintită la început (Sfaturile...). Acolo, diavolul Screwtape (în română, Sfredelin sau Zgîndărilă) își îndeamnă nepotul, într-o scrisoare, să nu se sperie de virtutea smereniei, atunci cînd o întîlnește, întrucît ea – dacă duce la mîndrie și obsesie de sine („Sînt atît de modest în relațiile mele cu oamenii, încît nici unul nu mă merită cu adevărat; sînt prea bun pentru lumea în care m-am născut!”) –, lucrează în folosul Infernului.
La fel e cu „principialitatea” compulsivă: „Sînt atît de principial, încît mă pot culca pe o ureche; am atins perfecțiunea!“. Mărturisesc faptul că, analizînd cîndva problema principialității la această rubrică, admiteam, fie și parțial, o asemenea viziune. Mă înșelam. Astăzi, am convingerea că, practicată inadecvat, prin rupere de context, o virtute devine viciu, iar monomania moralității – o cale sigură către imoralitate.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
