BORDEIE ȘI OBICEIE

Am mai scris despre casa asta de două ori. Acum este a treia şi ultima dată, fiindcă mîine nu va mai exista. S-a încheiat viaţa ei, începută în 1885. Ca şi la casa Ghika din str. Christian Tell, soluţia găsită pentru a strecura marea afacere este de a cocoşa vechea casă sub un bloc. Avem criminali printre noi!

Kitschul este peste tot, ne însoţeşte în viaţă, ne arată precaritatea educaţiei; abandonul obiectivelor didactice din planul de lecţii al domnilor profesori de desen – aş zice. Exemplele prin fostul oraş liber-crăiesc al Timişoarei sînt nenumărate şi ne vom nemuri cu ele ca imagine a veacului acestuia pentru cele ce vor veni.

Am auzit astă-seară toaca de la Plumbuita. Mă apropiam, dar nu vedeam încă turnul clopotniţei printre copaci. Cîte mănăstiri au mai rămas în Bucureşti? Au fost dărîmate sau sînt acum biserici de mir; nici Mărcuţa, nici Pantelimon, nici Văcăreşti, iar Cernica şi Ciorogîrla sînt afară din oraş, oricît s-ar fi întins el.

De la o vreme, istoria Bucureştilor a devenit un subiect care şi-a format publicul. Numărul de cărţi care-i sînt închinate creşte, au umplut deja un raft de bibliotecă. Pe măsură ce fizionomia oraşului se transformă, o nouă generaţie a căpătat interes pentru un trecut care nu mai este accesibil decît prin fotografii vechi, prin amintirile unor supravieţuitori sau prin documente adunate de exploratorii arhivelor.

Există o practică a agenţiilor de presă serioase: la sfîrşitul unei ştiri este relatat contextul. De exemplu, după un atentat dintr-o ţară îndepărtată, se arată că regretabilul incident este o fărîmă dintr-o serie de conflicte cu rădăcini vechi de sute de ani, cu perioade de linişte, intervenţii externe, trădări, mize economice.

Ion Codru Drăguşanu? Nimeni n-a auzit de el. Cartea lui, singura lui carte, a apărut în 1865 la Sibiu şi, după ediţiile din 1910 şi 1942, datorate lui N. Iorga şi lui Şerban Cioculescu, a mai fost doar o dată pusă în circulaţie, sub îngrijirea lui Romul Munteanu, cu o introducere foarte consistentă.

Există, deseori, eforturi de a ajuta persoane aflate în nevoie, de a repara clădiri istorice de mare importanţă, dar pe punctul de a se dărîma, sau iniţiative inedite şi generoase de a îndrepta, măcar puţin, lumea deformată din jur.

Încetul cu încetul, această rubrică, înfiinţată acum şase sau şapte ani, pentru a lua apărarea vechiului oraş pe care-l ameninţă ofensiva demolatoare din toate colţurile lui, a devenit o culegere de fărîme de istorie a Bucureştilor. Nu sînt cruţate nici casele cele mai frumoase şi a căror vîrstă a trecut de un secol.

E în Iaşi, ca peste tot, o categorie de oameni asupra cărora nu există dubii. Probabil că sînt persoane care le aduc obiecţii legate de o idee, o teorie şi nu se sfiesc să facă public acest lucru, chiar cu zvîc în vîrful pixului, dar care, cînd vine vorba de recunoaşterea trudei şi argumentului, nu pregetă să facă o plecăciune.

Numele de străzi sînt presărate de-a lungul unui drum prin timp. Ele reflectă moravuri şi deprinderi de gîndire. Preocuparea de a găsi nume pentru noile străzi exista deja în 1890.

În Piaţa Sfîntul Gheorghe din Timişoara se fac lucrări de modernizare, parte a unui proiect european de reamenjare a Centrului Istoric al oraşului. Aşa cum se întîmplă de obicei în aşezările vechi, şi aici „sînt probleme“, ca să mă exprim în limbajul politic-adminstrativ.

Nu-i nimeni care să nu ştie că, în capitalismul pe care ne căznim să-l înjghebăm, scandaluri dintre cele mai mari izbucnesc în legătură cu construcţiile pe cheltuiala statului. Autostrăzi, poduri, săli de sport, patinoare sau, pur şi simplu, borduri.

În ultimii ani, şi pe fondul crizei, desfăşurarea activităţilor culturale din Iaşi a depins într-un mare grad de finanţările primite de la Primărie şi Consiliul Judeţean. Cele două au şi un cuvînt greu de spus în numirea managerilor unora dintre cele mai proeminente instituţii culturale din oraş.

La această adresă a luat avînt o schimbare excepţională a situaţiei pe care de atîta timp o deplîngem – crima de a dărîma sau de a lăsa să se piardă în paragină mărturiile tot mai rare ale vechiului Bucureşti.

De mai multe zile, de cînd a apărut un afiş care invită la vizitarea Muzeului Severeanu, căutam un moment liber ca să mă duc să-l revăd, după ani (vreo zece?). Ştiam că fusese atîta vreme închis, dar afişul era îmbietor. Cînd colo, tot închis, cu lacăt la poartă.

În cimitirul de pe Calea Lipovei din Timişoara se află o Coloană neogotică din 1852, cadou al împăratului Franz Iosif pentru că oraşul a rezistat asediului revoluţionarilor maghiari în aprilie – august 1849.

Citind acest text, oricine va fi uimit de adevărul observaţiilor, de inteligenţa privirii şi de dreptatea previziunilor. Raportul dintre prezent şi viitor e clar: „Capitala cea mai urîtă, cea mai murdară şi cea mai fără farmec din Europa s-ar putea transforma într-o metropolă de care să nu ne mai fie ruşine.“

Deveanul mediu va răspunde invariabil că oraşul lui este cochet. Aici încap multe – iubirea de locul unde trăieşti, o anume candoare provincială, mîndria de a fi locuitorul unei reşedinţe de judeţ. Şi, evident, propriul orizont, propriile aşteptări.

De atîtea ori s-a pus întrebarea ce trebuie să facem din Bucureşti, încît răspunsurile între care avem de ales au fost ale unor personalităţi cît se poate de diferite: de la Martha Bibescu la Marcel Iancu, de la N. Iorga la G.M. Cantacuzino, de la Dem. Dobrescu la G. Călinescu.

O clădire, o statuie sau un mormînt sînt învestite cu misiunea de a păstra pînă la tine, şi prin vremea fără capăt care va urma, amintirea cuiva. Ai auzit la şcoală despre acela? Probabil, însă acum locul e înnobilat, are o valoare istorică.

Pe Christian Tell, la nr. 16, se află o casă unică în Bucureşti ca armonie discretă a arhitecturii. A construit-o în 1895 Oscar Benisch (1866-1925), fiu de arhitect şi el însuşi arhitect, ale cărui rude aveau proprietăţi în preajmă, iar familia sub numele căreia era cunoscută această vilă se numea Patzelt.

În discursul public ieşean, strada Cuza Vodă este prezentată drept oaza în care s-ar fi păstrat farmecul vechilor clădiri dintr-un oraş al birjelor, negustorilor, boierilor şi al unei lumi dispărute. În fapt, din diferite motive, pînă acum s-a făcut prea puţin pentru punerea în valoare a acestei artere.

Un prieten îmi trimite pe Internet o bucăţică dintr-un plan al Bucureştilor pe care, fără să-l pot data cu precizie, îl cred de la începutul secolului trecut. El cuprinde un fragment din zona periferică nordică, ce va deveni rezidenţială în deceniul următor.

Patrimoniul istoric al ţării este victima unei barbarii neîmblînzite de nimic; adăugaţi aici ignoranţa prin eşecul şcolarizării, în ultimele două decenii. Şcoala şi-a abandonat exigenţele, a înlocuit efortul educaţiei culturale cu protocronisme vetuste, în care farul călăuzitor al judecăţilor estetice este, cel mult, Cenaclul „Flacăra“.

Mai ţineţi minte? Vă povesteam odată că, atunci cînd o doamnă, văzînd cum se demola o superbă casă veche, a început să fotografieze, şeful echipei de lucrători s-a repezit să o oprească: „Te ştiu eu... Eşti din mafia lui Pippidi!“

Există monumente, construcţii, clădiri vechi pentru care trecerea timpului este fatală, la ea adăugîndu-se nepăsarea. Începută în 2007 cu surle, trîmbiţe şi emisiuni TV, reabilitarea Cetăţii Devei s-a înfundat după doar doi ani, în catacombe birocratice suficient de dubioase pentru a justifica expresia „s-a furat şpaga“.

Colecţia de „Călători străini despre ţările române“ pe care o publică Institutul de Istorie „N. Iorga“ cuprinde deja şapte volume numai pentru traducerea comentată a unor relatări din secolul al XIX-lea, cînd asemenea texte sînt mai numeroase şi mai întinse.

Clădirile şi obiectivele de patrimoniu din Iaşi se confruntă cu o nouă metodă de ştergere de pe faţa pămîntului. Lăsarea în paragină, distrugerea, ciuntirea, murdărirea cu graffiti sau demolarea au devenit deja desuete.

Norişori însoriţi pe cer. Duminică la Bucureşti, încă o după-amiază limpede şi lină, cu străzile goale, ca în copilăria mea. Cîţi nu sînt pe drumul de întoarcere din „vichend“ – în Bulgaria, reşedinţele secundare poartă numele de vichendiţa – sînt adunaţi în Centrul Vechi, unde m-a adus plimbarea.

Pe coperta cărţii Timişoara sub asediu. Jurnalul feldmareşalului George v. Rukawina (aprilie – august 1849), cu prefaţa şi traducerea istoricului Rudolf Gräf, apare reprodus un monument ciudat, sub care stă scris: Franz Josef der Erste.

Cum mergi pe Calea Victoriei spre Palatul Regal (pardon, Muzeul de Artă), la colţul din dreapta intersecţiei cu Ştirbei Vodă, peste drum de Athénée Palace, este un bloc pe locul căruia au fost, pe rînd, hotelurile Orient şi Splendid.

Un mare bucureştean care-şi are bustul în mijlocul Budapestei! Îl chema, este adevărat, Szathmari. Sau – cum îi plăcea să semneze, cu sugestia de înnobilare – Carol Popp de Szathmari, ca pe coperta albumului bilingv, româno-englez, publicat anul trecut, cînd au fost şi două expoziţii închinate acestui personaj.

Astăzi am să fiu spicuitor în ogor vecin... Subiectul se potriveşte cu rubrica la care scrie de obicei prietena mea Cristina Vintilă-Ghiţulescu, pe care o citesc întotdeauna cu plăcere. Interesul care, în ultima vreme, s-a trezit cu privire la ţigani m-a îndemnat să redeschid un vechi dosar din fondul Kogălniceanu al Bibliotecii Naţionale.

Ion Codru Drăguşanu? Nimeni n-a auzit de el. Cartea lui, singura lui carte, a apărut în 1865 la Sibiu şi, după ediţiile din 1910 şi 1942, datorate lui N. Iorga şi lui Şerban Cioculescu, a mai fost doar o dată pusă în circulaţie, sub îngrijirea lui Romul Munteanu, cu o introducere foarte consistentă.

Iulie a venit şi a trecut aşa cum se anunţase, cu arşiţă copleşitoare. Din oraşul dogoritor, atîţia au fugit sau se pregătesc să plece acum în vacanţă, încît ai crede că nu se mai întîmplă nimic. Ba da, se urzesc planuri la Primăria generală pentru viitoarele mari transformări urbanistice.

„Mă simt obligată să intervin cu o corectură foarte importantă la ultimul tău articol. S-a produs o confuzie regretabilă, mai ales pentru cei învinuiţi de tine de intenţii «criminale». Universitatea de Arte (rector, istoric de artă Ruxandra Demetrescu, în 2008, în prezent pictorul Cătălin Bălescu) nu a avut niciodată o intenţie negativă faţă de casa Alex."

Ar trebui să încep cu o erată: nu o greşeală de tipar, ci o greşeală a mea. Îmi aminteam că am văzut pe un plan din 1895 trei case, situate pe strada Christian Tell, avînd numele arhitectului pe care nu l-am citit bine: O. Bonis.

Gîrda de Sus, Arieşeni şi undeva sub tîmpla muntelui, Casa de Piatră. Cîteva case, nu mai mult de 10-15, încheiate cu bîrne de lemn, ridicate pe lespezi, sau, rareori, cu temelie de piatră; fără drum, fără număr la casă.

Luna trecută, Ministerul Culturii n-a stat cu mîinile în sîn. Agitaţia la care au dat naştere un ordin al dlui Barbu, în ziua de 13 – ceea ce ar fi putut să-l prevină asupra caracterului nefast al iniţiativei –, precum şi un proiect de Ordonanţă de Urgenţă pregătit pentru semnătura prim-ministrului, este caracteristică pentru o birocraţie care, în nestăvilitul ei avînt, pretinde să reorganizeze tot. Aţi mai auzit de „reorganizare prin desfiinţare“?