BORDEIE ȘI OBICEIE

În ianuarie 2009 (cum trece vremea!), am adresat o „scrisoare deschisă domnului ministru Theodor Paleologu“. Acum, avem alt ministru, din păcate (ale cui?), aşa că unele lucruri ar fi de repetat, pentru cine nu le ştie încă, dar, mai ales, pentru cine nu se sinchiseşte de ele.

Dacă ar fi să numărăm obiectele de arhitectură şi monumentele remarcabile produse în anii de după 1990, probabil că nu am reuşi să adunăm foarte multe. Printre ele, destule sînt necunoscute sau puţin cunoscute, cum ar fi monumentul „Calvarul Aiudului“.

Îmi pare rău că n-am altceva de anunţat. Sîntem aici, eu şi aceia care îmi semnalează, din cînd în cînd, ceea ce au observat pe unde îşi au drumurile lor, nişte sentinele fără puşcă. Putem să dăm alarma. Atît. În speranţa că o autoritate în ţara asta, în Capitala ei, va interveni la timp ca să oprească măcelul clădirilor vechi.

Acum aproape trei ani, cînd am început să scriu în această rubrică a Dilemei vechi, mi-am propus ca, legat de anumite monumente „de provincie“, să amintesc şi numele celor care au avut sau au contribuţii în domeniul patrimoniului românesc.

Ca orice fiinţă vie, un oraş apare, creşte şi moare. Studiul originilor, al dezvoltării şi declinului unui oraş face obiectul unei ştiinţe care s-a constituit după Primul Război Mondial şi care se numeşte evoluţia urbană.

Acest urbanism a cărui sarcină, mai grea astăzi decît oricînd, este a pune rînduială într-o capitală răvăşită, care ar vrea să fie şi veche şi nouă de tot, a început cu Cincinat Sfinţescu înainte de Primul Război Mondial, şi amintirea acestei personalităţi ar trebui împrospătată din cînd în cînd.

La cîteva zeci de metri de Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu“, într-o zonă ticsită de imobile vechi de sute de ani, se află un monument istoric într-o stare avansată de degradare. Avînd specifice arhitectura moldovenească veche şi o boltă laterală, imobilul a fost datat de specialişti ca fiind de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea.

Nu scriu aici numai despre lucruri care se pierd, ci şi despre altele care s-au pierdut de mult. Dangătul clopotelor, de pildă, mai răsună în Bucureşti doar în noaptea de Înviere. Cel puţin în cartierul în care locuiesc, nu-mi aduc aminte să-l fi auzit nici în copilărie, deşi am trăit întotdeauna în vecinătatea bisericii Sf. Visarion.

Spuneţi, vă rog, dacă imaginea alăturată vă sugerează intrarea într-o mănăstire? Şi, încă, una dintre cele mai importante şi vechi mănăstiri româneşti, declarată monument istoric de categoria A, adică „de interes naţional“, conform legii în vigoare.

În acelaşi timp cu comunicatul de presă prin care filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România informa despre respingerea de către Ministerul Culturii a unei cereri de clasare, am primit sesizarea unui cititor în legătură cu un alt atac la patrimoniu.

Am învăţat, de-a lungul timpului, să apreciez micile muzee aflate în diverse localităţi din ţară. Fie că sînt muzee de artă, de istorie, case memoriale, mici sau mai mari colecţii adunate şi expuse pe lîngă o biserică sau mănăstire....

Am impresia că am mai scris de o mie de ori articolul pe care-l încep acum. Sigur că seamănă toate între ele, dar, din păcate, se mai întîmplă şi să revin la acelaşi caz, fiindcă degeaba am atras atenţia asupra unei anumite case în pericol.

Cîte sînt acum în Bucureşti? Licenţe sînt 6000 – după alţii, 10.000, punînd la socoteală sau nu taxiurile cu număr din Ilfov, care ar fi 1600. Oricum, mulţimea lor a crescut imens faţă de trecutul pe care-l ţin minte sau despre care mi s-a povestit.

„Amplasat pe locul unei aşezări romane, pe drumul care leagă şi azi Braşovul de Moldova, prin trecătoarea Oituz, Tîrgu Secuiesc a păstrat pînă azi, în zona lui centrală, o structură specifică, intrigînd pe mulţi cercetători."

Să înţeleagă odată cineva că oraşul din a cărui istorie am vrea să păstrăm cît mai mult a avut o fizionomie originală şi că trăsăturile ei se datorau unor oameni pe care i-a înghiţit uitarea, pe măsură ce acestea dispar, una cîte una!

Una dintre mănăstirile moldoveneşti mai puţin cunoscute, din seria celor avînd biserici cu pictură exterioară, este mănăstirea Râşca. Poate pentru că se află în afara traseelor obişnuite ale vizitatorilor Moldovei: pentru a ajunge la Râşca trebuie ca, din drumul care leagă Romanul de Fălticeni, la cîţiva kilometri înainte de acesta, să urmăm un drum lateral, spre est.

Un an după altul au trecut şi, de sute de ori, în fiecare săptămînă, cititorilor Dilemei vechi li s-a atras atenţia asupra degradării patrimoniului arhitectural al Capitalei. Demolările semnalate aici erau săvîrşite ilegal sau fără discernămînt, ori iminente, dacă starea de paragină în care erau lăsate clădirile arăta pregătirea înlăturării lor pentru a oferi speculei un teren liber, într-o poziţie strategică.

Trebuie remarcat, înainte de toate, că iniţiativa lui Petru Cercel nu constă doar în zidirea unor obiecte de arhitectură. Ca şi mutarea capitalei de la Bucureşti la Tîrgovişte, acţiunile pe care le iniţiază în domeniul edificării par a se înscrie într-un plan mai vast, bine chibzuit, care ţinteşte spre revitalizarea întregii localităţi.

Am văzut pînă în prezent că înnoirea Capitalei era mîndria cui trăia sub Carol al II-lea, ne aducem aminte de entuziasmul cu care Vadim Tudor şi alţii proslăveau opera urbanistică a lui Nicolae Ceauşescu, vedem astăzi ce planuri se croiesc, cu mai mult ori mai puţin succes, pentru altă „schimbare la faţă“ a oraşului.

Acesta este titlul unui capitol din cartea lui Stefano Guazzo, Dialoghi piacevoli, apărută la Veneţia în 1586. Cartea lui Guazzo este un tratat, specific pentru peninsula italică în secolul al XVI-lea. Petru Cercel a fost ales de către autor pentru a ilustra un „model“ de principe al epocii.

La colţul străzilor Nicolae Iorga şi Henri Coandă, a rămas una dintre casele într-adevăr frumoase din acest cartier al oraşului, încă ferit pînă acum de agresiuni, aşa cum este pitit între Bulevardul Lascar Catargiu şi Calea Victoriei.

Acum mai bine de 20 de ani, descopeream la Filiaşi, în cimitirul oraşului, un mausoleu impozant, cu o arhitectură neobişnuită. Nu am reuşit să aflăm mai nimic de la localnici sau nu i-am găsit pe cei care ştiau ceva despre acest monument funerar.

Nicolina a fost una dintre cele mai cunoscute fabrici din Iaşi, cu produse destinate, în special, sistemelor de căi ferate, nu numai din România, ci şi din străinătate, unul dintre beneficiari fiind îndepărtatul Iran.

Acum trei ani, cînd am scris pentru prima dată despre acest subiect, încercasem să văd locuinţa scriitorului – nr. 53, de pe strada care-i poartă numele –, dar o găsisem închisă. Aşa e şi acum, deşi, fiind donată Academiei, a fost cîtva timp casă memorială.

Cînd sînt întrebată cum arată arcele piezişe moldoveneşti, cele care fac parte din repertoriul bisericilor de dincolo de Milcov, îi trimit pe cei interesaţi la Tîrgovişte. Pare ciudat, dar aşa este, biserica moldovenească cea mai apropiată de Bucureşti se află în vechea capitală a Ţării Româneşti.

Am vrut să scriu „oraşul pierdut“, dar nu-i adevărat. Oricît ar fi de greu de recunoscut astăzi, clădirile ale căror fotografii formează ilustraţia bogată, splendid aleasă, a albumului Arhitectura modernă în România interbelică, majoritatea n-au dispărut.

Pe vremea cînd lucram la transpunerea pe suport digital a clişeelor pe sticlă provenite din Colecţia „Alexandru Tzigara-Samurcaş“, am descoperit cîteva diapozitive reprezentînd imagini ale legendei Meşterului Manole.

Un oraş se identifică prin apartenenţa la un loc şi un timp. Locul se schimbă doar excepţional, la modificarea graniţelor statului. Suceava vechii Moldove, austriacă de la Iosif al II-lea, a rămas dincolo de hotar pînă cînd a revenit României, în 1918.

Satul Macea, aflat în apropiere de Arad, este unul dintre numeroasele exemple ce ilustrează acest fapt. Chiar dacă are o istorie mai veche, care începe cu secolul al XIV-lea, Macea devine localitate de reşedinţă a familiei de origine sîrbă Csernovics.

În mijlocul confuziei în care trăim, două bresle sînt cel mai des acuzate din afară – adică de cine nu le cunoaşte –, dar, în acelaşi timp, sînt, înăuntru, cel mai dezbinate: medicii şi arhitecţii. Vechi resentimente izbucnesc şi le răspund, mai stîngaci sau mai dibaci, disculpări, justificări sau, ca la ping-pong, cele mai piezişe lovituri.

Un caz clasic de barbarism împotriva unui monument istoric are loc în satul Poieni, comuna Schitu Duca, judeţul Iaşi. O istorie tristă, în care vinovaţi sînt sătenii, proprietarii şi autorităţile. Dacă doar unul dintre aceştia îşi făcea, într-un fel sau altul, datoria, un monument istoric atestat ca fiind de la sfîrşitul secolului al XIX-lea avea o şansă să se păstreze pentru o bună perioadă de acum înainte.

Nu ştiu ce i-a dat lui Graham Greene ideea povestirii cu acest titlu. Văd că a fost scrisă în 1954: poate că la Londra, după sfîrşitul războiului, erau multe urme ale bombardamentelor, care trebuiau înlăturate. Sau fiindcă anii aceia îi obişnuiseră pe oameni cu dărîmarea caselor.

Judeţul Dîmboviţa este unul dintre cele mai bogate în monumente istorice de mare valoare. Şi nu pentru că, de-a lungul veacurilor, dîmboviţenii ar fi fost „mai artişti“ decît alţii. De fapt, de-a lungul istoriei româneşti, întreaga zonă colinară a fost cea de predilecţie aleasă pentru întemeierea şi dezvoltarea de aşezări.

Ultima zăpadă a acestei ierni se cerne peste ce a fost altădată Hala şi peste muncitorii veniţi să-i dea jos rămăşiţele. Se sfîrşeşte astfel o lungă agonie. Din nou se vede politica Primăriei de a impune faptul împlinit.

Un înalt turn de poartă, cu clopotniţă, avînd în dreapta un corp de clădire încununat cu un foişor, în stînga un volum masiv, cu trei niveluri şi cu ferestre mai numeroase în partea superioară. Asta este prima imagine pe care o ai cînd ajungi la Mănăstirea Govora.

Din DEX – vilegiatură: interval de timp, vacanţă petrecută la ţară sau într-o staţiune balneoclimatică. Noţiunea este folosită în epoca modernă, dar cadrul arhitectural pe care îl presupune este prezent în Ţara Românească încă de la sfîrşitul secolului al XVII-lea: este vorba de locurile de „preumblare şi odihnă“ ale voievodului Constantin Brâncoveanu.

Sincer să fiu, cred că oricare dintre noi, bucureşteni născuţi în acest oraş, avem pentru el sentimente de dragoste şi ură împletite. Probabil că tuturor ne place să ne întoarcem cu gîndul la decorul în care am trăit copilăria şi tinereţea noastră.

Anul 2013 a adus în atenţia opiniei publice din Iaşi trei edificii cu rezonanţă istorică pentru comunitate. Motivele nu au fost deloc fericite, dimpotrivă: toate au avut de suferit din pricina proprietarilor, care fie le-au lăsat de izbelişte, fie – într-un caz – pur şi simplu au pus clădirea la pămînt, cu explozibil.

O minune de carte, adică nu numai perfect alcătuită, ci pornită dintr-o iniţiativă cum nu s-a mai văzut în ţara asta. Problema de care ne ocupăm în această rubrică nu este numai a Capitalei: de la un capăt la altul al României se vede aceeaşi deteriorare ireversibilă a patrimoniului cultural.

Am amintit în precedentul articol de numele lui Victor Déznai. Profesor de limba franceză la Liceul real (german) şi apoi la cel evreiesc din Timişoara, doctor în Litere şi Filozofie al Universităţii pariziene Sorbona, el este un „diletant cultivat“, interesat de progresul vieţii urbane, de importanţa oraşului în evoluţia societăţii şi a individului.

Un oraş ale cărui muzee se închid unul după altul – sau doarme, sau e bolnav... şi este oraşul nostru. De ani de zile am văzut cum dispar muzeele din Bucureşti. De fiecare dată, am crezut că este o situaţie provizorie, dar timpul trecea fără nici o ameliorare;

În jur de 1910 se tipăreşte la Timişoara o carte poştală care suprapune peisajului urban existent un număr impresionant de „maşini ale viitorului“. Imaginea e neaşteptată, mai ales cînd nu ştii – cum nu ştiam nici eu pînă de curînd – că astfel de cărţi poştale încep să fie tipărite în Europa după 1900.

Deteriorarea continuă, zi de zi, a clădirilor din vechiul Bucureşti, încet, dar sigur, îndreaptă lucrurile spre dispariţia unor valori de arhitectură şi a unor amintiri istorice de neînlocuit. Tendinţa se poate observa şi în ţările vecine, unde, în ultimii douăzeci de ani, condiţiile sociale şi politice au dus la rezultate asemănătoare.

Într-o seară de la sfîrşitul lui ianuarie, Librăria Cărtureşti din Iulius Mall-ul ieşean a adunat cîteva zeci de persoane interesate de situaţia patrimoniului din oraş. Parte a unei serii de dezbateri pe diferite teme, întîlnirea a avut titlul Avem un patrimoniu. Ce facem cu el?

O broşură de reclamă, apărută în 1924 la Londra în colecţia „Countries of the World“, are chiar acest titlu: „Bukarest, Rumania’s Capital, a City of Delight“. Numele autoarei, Florence Farmborough, membră a Societăţii Regale de Geografie, e însoţit de calificările: călătoare, cunoscătoare de limbi străine şi expertă în Europa modernă...

„Vrei ca petrecerea ta să fie specială? Efectele speciale fac diferenţa. Îţi oferim: lumini ambientale şi efecte speciale cu gheaţă carbonică, pentru nuntă la Castelul Teleki Satulung. Dansează pe nori cu noul efect «fum greu»; transformă băuturile în «poţiuni magice»; efecte cu baloane de săpun.

O dată mai mult trebuie să iau apărarea unui monument din acest oraş, dar importanţa lui în istoria naţională o întrece pe a tuturor celor a căror viaţă am căutat pînă acum să o prelungesc. De o săptămînă, un apel a fost adresat municipalităţii şi opiniei publice pentru a salva clădirea din strada Smîrdan nr. 39, unde a fost odinioară Hotelul Concordia.