BORDEIE ȘI OBICEIE

Mi-am pus adeseori întrebarea de mai sus. Pe de o parte, pentru că toţi ceilalţi fii ai marelui postelnic Constantin Cantacuzino par să-şi fi construit fiecare cîte o reşedinţă pe moşiile pe care le deţineau în Ţara Românească, iar cronicile şi bibliografia de specialitate nu vorbesc despre asemenea edificii aparţinînd lui Mihai Cantacuzino.

Nu vă culcaţi pe-o ureche! Cutremurul viitor, a cărui apropiere ne-o vestesc multe Casandre, va reduce radical patrimoniul istoric al Capitalei noastre. Judecînd după starea de paragină în care se găsesc atîtea dintre monumentele care s-au mai păstrat în Bucureşti, la care reparaţiile sînt încă în curs ori nici n-au început, dezastrul ar putea fi incomparabil mai mare decît pagubele precedente.

Articolul lui G.M. Cantacuzino pe care-l comentam săptămîna trecută este din 1940. Într-un alt text, care-l precedase pe acesta cu un an, „Arhitectura românească de azi“, din Viaţa Românească (XXXI, 4, aprilie 1939), regăsim doctrina autorului, odată cu judecăţi asupra curentului funcţionalist în Europa vremii.

Casa în care ar fi locuit ultimul călău al Iaşiului are o poveste din care nu lipsesc picanterii, cum ar fi o părticică din istoria unei familii boiereşti, sistemul de sănătate, cuceririle revoluţionare ale orînduirii socialiste, doborîte de capitalism sau, mai nou, fantomele.

În acel număr din Revista Fundaţiilor Regale de care venise vorba din cauza unui articol de M. Sebastian, acelaşi subiect al înnoirii înfăptuite în Capitală de Carol al II-lea a mai fost tratat – chiar de un arhitect, de G.M. Cantacuzino.

Apărută la Timişoara acum patru ani, cartea lui Teodor Octavian Gheorghiu, Locuirea tradiţională rurală din zona Banat-Crişana, este una dintre lucrările care completează strălucit bibliografia de arhitectură şi urbanism a ultimilor 20 de ani.

Deşi am scris despre Bucureştii lui Mihail Sebastian, nu văzusem – omisiune de neiertat – articolul cu care el figurează în sumarul Revistei Fundaţiilor Regale (VII, 6, 1940), în volumul omagial pentru Carol al II-lea, cînd acesta împlinea zece ani de domnie.

S-a scris mult despre biserica mănăstirii din Curtea de Argeş, ca şi despre Neagoe Basarab, voievodul (1512-1521) care a comandat-o şi care a adus meşteri din Constantinopol sau Edirne pentru a o realiza, pe Dobromir din Tîrgovişte pentru a o zugrăvi şi pe mai marii Bisericii ortodoxe pentru a o consacra (1517).

De cîte ori trebuie să vă spun că sîntem un oraş călcat în picioare? Nesimţirea investitorilor imobiliari şi a arhitecţilor care le acceptă (le caută) comenzile distruge casă cu casă şi stradă cu stradă ceea ce mai rămăsese din Bucureşti.

În centrul municipiului Iaşi se află o clădire cunoscută de ieşeni sub numele de Muzeul Teatrului. Şi aşa va rămîne multă vreme, deşi proprietarul a cerut şi a obţinut, la sfîrşitul lunii octombrie, de la Comisia Zonală a Monumentelor Istorice, reve-nirea la vechea denumire: Casa vornicului Vasile Alecsandri.

Neobişnuită, pe atunci, anglicizarea numelui pentru un român care studiase la Paris şi într-o vreme în care limba engleză abia pătrunsese la noi (chiar cărţile englezeşti erau încă rare în bibliotecile din Bucureşti). Poate că era tocmai un fel de a se singulariza, de a semnala adeziunea la o modă pe care o introdusese Principesa Moştenitoare.

Distrugerea statuilor din motive politice şi înlocuirea lor cu altele pentru a imprima în memorie o altă ideologie au fost inventate de Revoluţia franceză. În 1792, Adunarea Legislativă a decretat înlăturarea statuilor de regi, care erau expuse în locuri publice, şi topirea celor de bronz, ca să fie turnate tunuri.

Pe o colină care domină drumul E 85 între Rîmnicu Sărat şi Focşani, se află – înconjurat de buruieni – monumentul ecvestru al lui A.V. Suvorov. Cum ştim cu toţii, acesta este un general rus. Istoria pe care am învăţat-o la şcoală nu cred că îl menţiona.

În aprilie 2011 credeam că s-a isprăvit în sfîrşit ruşinoasa poveste cu cele două case de la nr. 45 de pe Şoseaua Kiseleff, cărora proprietara lor le voia cu orice preţ demolarea. Intenţia dnei avocat Lucia Chereches era de a construi pe acest teren de 9000 de metri pătraţi nu mai puţin de cinci blocuri a cîte cinci etaje.

Da, la Focşani sau în alte oraşe, printre blocurile ridicate în anii ’70-’80 ai secolului trecut, se mai poate vedea o arhitectură care a rezistat „sistematizării“ brutale a epocii de aur. Păstrarea acestor edificii se datorează adeseori intervenţiei unor arhitecţi şi urbanişti care, la vremea respectivă, au ştiut să le ascundă.

La nr. 27 de pe str. Mihai Eminescu este un portar obraznic. Văzînd că o planşă expusă „pentru consultarea publicului“ era lipită pe zidul gheretei de la intrare, m-am apropiat să văd ce mai anunţă Primăria Municipiului despre intenţia de a construi acolo, în mijlocul unei zone protejate şi printre monumente istorice.

În jurul Universităţii, pe laturile de sud şi est, adică lîngă faţadele de la bulevard şi dinspre piaţă, se întind tejghelele, măsuţele sau rafturile unor comercianţi culturali. Cînd n-au nici pe ce să pună cărţile de vînzare, le aliniază pe treptele unor uşi care nu se deschid.

„Trecutul satului Broşteni, Ialomiţa, este legat de numele lui Evanghelie Zappa. Grec de origine, născut în anul 1800 în Labovu din Epirul de Nord, a avut mai multe îndeletniciri în tinereţe, consemnîndu-se îndeosebi participarea sa, între 1821-1829, la luptele pentru independenţa Greciei."

Dintr-o greşeală a mea, care nu sînt în stare să manevrez computerul ca pe maşina de scris cu care am lucrat patruzeci de ani („Triumph“ 1937, moştenită de la tata), articolul de săptămîna trecută a apărut ciuntit, fiind o ciornă, şi cu pasaje diferite faţă de varianta definitivă.

Cu o vechime de 226 de ani, clopotniţa Bisericii Sf. Spiridon este unul dintre monumentele istorice importante din Iaşi, foarte uşor de văzut de către turişti, de vreme ce se află în buricul tîrgului, pe Bulevardul Independenţei, lîngă Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“.

Mi se semnalează că în Monitorul Oficial au apărut de curînd acte emise de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, printre care patru ordine de declasare a unor clădiri din Bucureşti şi din provincie care sînt aşadar condamnate la demolare.

Radu Rosetti (1853-1926), fiul lui Răducanu Rosetti şi al Aglaei nu este un scriitor foarte cunoscut. Şi totuşi, una dintre cărţile „descoperite“ cînd mi-am început cercetarea asupra reşedinţelor boiereşti a fost cea a lui Radu Rosetti, Scrieri, apărută în 1980 sub îngrijirea Cătălinei Poleacov şi a lui Mircea Anghelescu.

Mă întreabă oamenii de soarta uneia sau alteia dintre casele vechi care s-au mai păstrat în centrul oraşului. Foarte bine că e aşa: în ultima vreme, opinia publică parcă s-a trezit. Din cînd în cînd primesc chiar informaţii neaşteptate din partea cuiva care a cunoscut personal cutare clădire ori familia care a locuit acolo.

În centrul Iaşiului, pe strada Vasile Alecsandri, la numărul 6, se află în renovare de peste doi ani un monument istoric – o clădire trainică, cu o istorie groaznică. Ridicată prin eforturile cărturarului Garabet Ibrăileanu, la începutul secolului trecut, imobilul a fost sediul reputatei reviste Viaţa Românească.

„Aici, în faţa hotelului unde locuiesc, se demolează un vechi cartier din Erevan. Vechile case sînt doborîte, cu coloanele şi bolţile lor, cu chioşcurile, cu grădinile suspendate, cu peticele de flori şi straturile de zarzavat, cu pîraiele şi cascadele în miniatură, cu acoperişuri pe care se întind covoare de flori."

Povestea căii ferate este una neaşteptat de veche. Ea începe înainte de 1870, cînd autorităţile aflate de o parte şi de alta a Carpaţilor – Statul român şi Imperiul austro-ungar – îşi pun problema unei legături peste munte, în scopul valorificării resurselor din zona Petroşani.

Pentru cine nu ştie, deşi bunul-simţ al orăşeanului educat e de obicei suficient, existenţa unei probleme urbane şi obiectivul rezolvării ei se stabilesc prin procedeul maximizării bunăstării generale. Comunităţile urbane au proiecte care încearcă să aducă la un numitor comun bunăstarea cît mai multor grupuri.

Ia să ne aducem noi aminte de Vodă-Caragea! Nu fiindcă n-am avea subiecte din viaţa contemporană a oraşului: ele se întîlnesc la tot pasul. O realitate incoerentă, în care, oricît de rare, se întîlnesc şi motive de satisfacţie, dar continuă ofensiva împotriva ultimelor vestigii ale vechiului oraş.

Alexandru Bellu este unul dintre cei care par a fi ajuns la convingerea că, în această epocă – de modernitate şi modernizare a vieţii, de adoptare a modelelor occidentale – revenirea la formele arhitecturii tradiţionale este nu numai posibilă, ci şi necesară, ca act determinant în manifestarea identităţii naţionale.

Inconştienţa celor care au întocmit lista oficializată din 2004 a monumentelor istorice din Bucureşti apare pe alocuri. Aşa că, în plimbările mele în căutare de subiecte, se întîmplă uneori, ca astăzi, să mă întreb cum a fost cu putinţă să fie trecute cu vederea clădiri a căror valoare era evidentă.

Contextul care a dat naştere „stilului neo-româneasc“ la finele veacului al XIX-lea este îndeobşte cunoscut. Ceea ce numim „trezirea conştiinţei naţionale a românilor“ a condus la nevoia de definire a noţiunii de specific naţional. Arhitectura va fi unul dintre domeniile predilecte de desfăşurare ale acestei orientări.

Sînt ispitit să spun că Bucureştiul este triplu. Ca o consecinţă a vîrstelor prin care a trecut, oraşul, chiar dacă n-are inele care să-l divizeze, se împarte în trei mari zone. Ultima este cea care s-a dezvoltat cu repeziciune în ultimii douăzeci de ani. E firesc să fie aşa: periferia se întinde, creşte, va deveni poate autonomă.

Nu ştiu cît de mulţi turişti străini au plecat din România luînd cu ei, aşa cum ar fi meritat, acest album cu dublă semnătură (Paula Craioveanu şi Ramona Mănescu), care se cheamă Portretul unui oraş. Bucureşti. Sînt doi ani de cînd a apărut, dar nu l-am văzut în circulaţie şi e păcat.

Un loc pitoresc din Iaşi, reper pentru cei care trec prin cartierul Bucium, Hanul Trei Sarmale a ajuns astăzi o ruină. Burlane fracturate, geamuri din care nu au mai rămas decît colţuri hîde şi ascuţite de sticlă, pereţi scorojiţi – sînt doar cîteva dintre „hainele“ care ascund probabilul haos din interior.

Două camere ticsite de cărţi în Drumul Taberei, ca o citadelă singuratică, dar nebiruită. Este locuinţa soţilor Radu şi Eugenia Greceanu. După vreo şase volume în care a cules mărturii inegale despre vechiul Bucureşti, dna Victoria Dragu Dimitriu, a făcut descoperirea izvorului incomparabil de informaţii pe care-l reprezintă această pereche de personalităţi curioase şi foarte complexe.

În 1910, timp de aproape două luni, Virgil Drăghiceanu a condus săpătura arheologică de la Măgureni, Prahova. Este, probabil, cea mai senzaţională operaţie de (re)descoperire a unei reşedinţe boiereşti din secolul al XVII-lea.

După cum spuneam mai demult, există o carte care, la apariţia ei, acum mai bine de o sută de ani, a displăcut românilor fiindcă, despre tînăra lor ţară, aflată şi atunci pe drumul modernizării, a transmis în Occident o judecată pe care ei au socotit-o ingrată faţă de ospitalitatea arătată vizitatorului.

Titlul acestei rubrici a căpătat înţelesul unei rugăminţi ca să fie păstrate acele colţuri de oraş care mai amintesc de trecutul în care s-au născut. Urgenţa disperată a apelurilor pe care le citiţi în fiecare săptămînă se justifică prin amploarea acţiunii de demolare şi reconstrucţie prin care numeroase iniţiative particulare s-au apucat să transforme centrul Capitalei.

Trecutul şi prezentul şi-au dat mîna la Iaşi pentru a salva unul dintre cele mai importante monumente istorice din acest oraş, situat pe renumita stradă Lăpuşneanu. Este vorba de Biserica Banu, despre care se crede că este unul dintre cele mai vechi lăcaşe de cult din fosta capitală a Moldovei.

Pe Calea Victoriei creşte o pădurice. Între Policlinica nr. 1 cu plată şi clădirea de la colţ cu Bdul Dacia, casa Cesianu de pe vremuri, acum încuiată, adică fostul cazinou, după ce fusese „teatrul satiric-muzical «Constantin Tănase», iar mai demult, pînă la sinuciderea lui Killinger, legaţia Reich-ului.

Ultimii cinci-şase ani au însemnat pentru municipiul Iaşi şi deschiderea unor şantiere de mari proporţii în zona centrală. Iniţiative private, ale autorităţilor centrale sau ale Primăriei, acestea au scos la lumină multe vestigii arheologice, cele mai vechi datînd din secolul al XV-lea.

Istoria bucureşteană este prezentă aici nu numai de cîte ori e în primejdie o clădire veche – şi aceste ameninţări se înmulţesc –, ci şi cînd se iveşte cite o informaţie nouă despre acel trecut pe care, deşi nu prea îndepărtat, l-am uitat cu totul.

La scurtă vreme după ce am scris articolul despre castelul din Măneşti, am primit un telefon de la Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Prahova. Citiseră articolul şi descoperiseră că, iată, un monument aflat în administrarea lor scăpase de sub controlul pe care instituţia îl practică cu seriozitate.

Am văzut săptămîna trecută observaţiile dnei Durandin despre Bucureşti, oraş pe care-l cunoaşte bine, aşa cum era la cumpăna între două zodii politice şi sociale, la sfîrşitul primului deceniu de la Revoluţie. Întîmplarea îmi scoate în cale încă o mărturie franceză cu privire la altă răscruce în istoria Capitalei noastre, în toamna tîrzie a anului 1918.