Fortul 13, Jilava

Am fost de curînd acolo. Un grup de studenţi din anul V al Facultăţii de Arhitectură din UAUIM făceau acolo practica de releveu, sub îndrumarea colegului meu Petru Mortu. Am avut parte de ghidajul doamnei Dana Cenuşă, o împătimită a locului, care încearcă de cîţiva ani – pe tema punerii în valoare a monumentului – să sensibilizeze persoane, personalităţi, instituţii şi autorităţi.

Ridicat (deşi termenul nu este chiar cel mai adecvat, dată fiind semiîngroparea construcţiilor în teren) pentru a fi un element al centurii de fortificaţii a Bucureştiului şi nefolosind nici măcar o dată scopurilor iniţiale, Fortul 13 este, pe rînd, puşcărie pentru ţăranii răsculaţi în 1907, deţinuţii de drept comun şi politici ai perioadei interbelice, loc al crimelor legionare din ianuarie 1941 şi al celor comuniste de după 1945. Procesul de dezafectare după cutremurul din 1977 este scurt şi dramatic punctat de folosirea sa în decembrie 1989.

Toate aceste utilizări au adăugat o serie de clădiri, edicule, împrejmuiri şi modificări ale construcţiilor iniţiale, astăzi lipsite de orice echipament rămas din proiectul militar. Lipsei vreunei evocări a utilizării militare a Fortului 13 i se contrapune o destul de consistentă prezenţă a memoriei puşcăriei politice postbelice. În acest raport specific stă o primă dificultate a perceperii mesajelor sitului: în timp ce planul de ansamblu poate fi înţeles dacă îl priveşti ca pe o fortificaţie, parcurgerea spaţiilor care-l compun te trimite cu precădere către universul penitenciar.

În Reduit vezi dispoziţia specifică arhitecturii militare, dar geometria şi detaliul arhitectural, ca şi puţinul mobilier păstrat, vorbesc despre închisoarea politică unde s-a petrecut tragedia elitelor româneşti în secolul al XX-lea. Absenţa unei efective istorii militare în comparaţie cu „greutatea“ celei generate de perioada în care a funcţionat aici închisoarea – cărora li se adaugă asocierea suprarealistă a construcţiilor, mai noi sau mai vechi, cu grădinile de roşii şi micile ţarcuri de păsări – sporeşte dificultatea de percepere şi înţelegere a locului.

Pentru toate acestea, Fortul 13 Jilava este un excelent exemplu de monument istoric ale cărui conservare, restaurare şi punere în valoare nu se pot face fără a decela amănunţit valorile şi precisa lor poziţionare în substanţa eterogenă şi eteroclită a construcţiilor. Peste şi alături de structurile fortificate de sfîrşit de secol XIX stau modeste construcţii precum miradoare, anexe, garduri, care împiedică perceperea corectă a arhitecturii militare. În interior, straturile de vopsea deseori scrijelite de mîinile celor internaţi, ca şi compartimentările făcute pentru utilizarea eficientă a spaţiului penitenciar, acoperă, ascund sau chiar fac greu de înţeles funcţionalitatea iniţială a construcţiei.

Să presupunem că un administrator bine intenţionat ar profita de forţa de muncă a deţinuţilor închisorii actuale pentru a curăţa pereţii murdari ai Fortului şi a-i rezugrăvi, ştergînd urmele a douăzeci de ani de închisoare politică comunistă. Sau că, pentru a lăsa liberă perceperea porţilor, ar fi înlăturate miradoarele şi celelalte „echipamente“ specifice penitenciarului.

Fortul 13 este astăzi dezafectat, dar este păzit de Administraţia Naţională a Penitenciarelor care, fără a avea o viziune asupra viitorului acestui monument, e totuşi conştientă că este depozitara unei valori pentru care – aşa cum se spunea în perioada Revoluţiei Franceze – „naţiunea poate cere socoteala“. El nu riscă să fie vandalizat sau demolat (este clasat ca monument istoric iar administratorul ştie că acest lucru este interzis), ci riscă să fie insuficient analizat, iar restaurarea lui să fie necorespunzătoare.

Sergiu Nistor este conferenţiar la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.