Mărirea şi decăderea Hanului Trei Sarmale
Un loc pitoresc din Iaşi, reper pentru cei care trec prin cartierul Bucium, Hanul Trei Sarmale a ajuns astăzi o ruină. Burlane fracturate, geamuri din care nu au mai rămas decît colţuri hîde şi ascuţite de sticlă, pereţi scorojiţi – sînt doar cîteva dintre „hainele“ care ascund probabilul haos din interior, posibil lăcaş pentru boschetari. În trecut, impunătoarea, dar plăcuta clădire n-a avut nici pe departe o soartă atît de crudă.
„Alt local de petrecere, la care obicinuiau părinţii noştri să meargă în zilele de sărbători, cînd se săturau de aerul închis al oraşului, era crîşma numită «la Trei Sarmale», situată pe şoseaua Socolei, peste drum de Grădina Domnească“, povestea, în 1913, N.A. Bogdan (Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială, ilustrată, Ed. Tehnopress, 1997-2004, p. 465). Ieşenii erau atraşi şi de vinurile de soi care se păstrau reci în pivniţele adînci ale hanului, ca şi de „meşteşugul deosebit cu care pregătea mîncările o crîşmăreasă din vremuri“ (idem, ibidem). Construit în secolul al XVII-lea, despre numele hanului se spune că vine de la faptul că oricine intra aici era omenit cu trei sarmale.
După ce a trecut prin mîinile mai multor proprietari, hanul a ajuns în secolul al XVIII-lea în custodia Mănăstirii Socola, care l-a pierdut după secularizarea averilor mănăstireşti. Noul proprietar, Primăria Iaşi, l-a stăpînit aproape 30 de ani, vînzîndu-l apoi unei persoane fizice. După alţi 27 de ani, hanul a fost cumpărat de fraţii Dumitru şi Teodor Luca, care l-au renovat şi l-au modernizat. Ca multe alte clădiri, şi aceasta a fost naţionalizată de comunişti, unul dintre fraţii Luca fiind condamnat la închisoare.
Inclus în patrimoniul Oficiului Naţional de Turism, hanul a avut un traseu sinuos, după 1989. A fost transferat unei societăţi de stat cu obiect de activitate în domeniul turistic, firma deţinînd mai multe imobile în judeţul Iaşi, iar în 1999 a fost concesionat, pentru doi ani, unei firme private, deschiderea adunînd întreaga protipendadă a Iaşiului, în frunte cu prefectul în funcţie. Planurile patronului acestei societăţi de a-şi aduce clienţii cu caleşti, de a le oferi copiilor specialităţi denumite „Disputele lui Tom şi Jerry“ sau „Puterea lui Popeye Marinarul“ şi, în final, de a cumpăra imobilul s-au năruit, pînă la urmă, şi hanul s-a întors la vechiul proprietar. Cîţiva ani mai tîrziu, societatea de turism s-a privatizat, pachetul majoritar de acţiuni fiind cumpărat de unul dintre cei mai bogaţi oameni de afaceri din Iaşi. În paralel însă, în noile condiţii postrevoluţionare, urmaşii fraţilor Luca au depus acţiuni în instanţă pentru restituirea proprietăţii confiscate abuziv. Zece ani de procese s-au terminat prin victoria urmaşilor, deşi omul de afaceri a negat faptul că aceştia ar avea dreptate în revendicarea clădirii, pe motiv că aceasta a fost dărîmată complet şi ridicată de la zero de comunişti. El nu a închis subiectul, între părţi mai avînd loc şi astăzi un proces prin care fostul proprietar cere despăgubiri. Cel mai trist rezultat al acestei tevaturi a fost acela că hanul a stat închis şi s-a degradat continuu. Un obiectiv care ar fi putut deveni o atracţie turistică şi nu numai a dispărut.
Nici vorbă de lucrurile care l-au făcut celebru – scrînciob, popice, lăutari, umbrele maiestuoşilor copaci din jur. Nici vorbă de vreo plachetă care să le amintească muşteriilor postrevoluţionari de faptul că aici şi-au ostoit setea Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihai Eminescu sau Păstorel Teodoreanu, unii amintind hanul în operele lor. Una dintre cele mai preţioase imagini ale sale, aşa cum a existat spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, a fost surprinsă de pictorul Emanoil Bardasare, într-un tablou din 1883, aflat acum în patrimoniul Complexului Naţional Muzeal Moldova.
Sorin Cristian Semeniuc este doctorand al Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi.
