Casa călăului Buzatu
Casa în care ar fi locuit ultimul călău al Iaşiului are o poveste din care nu lipsesc picanterii, cum ar fi o părticică din istoria unei familii boiereşti, sistemul de sănătate, cuceririle revoluţionare ale orînduirii socialiste, doborîte de capitalism sau, mai nou, fantomele. Situată pe unul dintre dealurile Iaşiului, pe strada Manta Roşie, imobilul este un monument istoric pe care autorităţile l-au denumit în scriptele oficiale drept „Casa călăului (Casa Moruzi)“, momentul construcţiei fiind secolul al XIX-lea. Aflată într-o stare avansată de degradare, casa este renumită printre ieşeni ca fiind locul în care ar fi trăit o perioadă un personaj pitoresc – călăul Gavril Ciobanul, zis Buzatu, care şi-a făcut ingrata meserie la mijlocul secolului al XIX-lea. Fostul rector al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, N.A. Bogdan – în valorosul volum Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială, ilustrată – încadrează povestea lui Buzatu într-un capitol special, intitulat „Cîteva tipuri anormale“ (Editura Tehnopress, 1997-2004, p. 492).
Bogdan povesteşte că Buzatu era „un ţigan fugit dela robie, ce s-a apucat de hoţit şi de ucis la drumul mare, comiţînd nenumărate jafuri şi crime, atît singur, cît şi în unire cu alţi semeni, mai ales împreună cu banda de hoţi a lui Ion Chetrariu (...)“ Prins şi evadat de mai multe ori, părea că pentru Buzatu venise sfîrşitul, fiind condamnat la spînzurătoare, alături de şeful bandei. Ghinion (sau noroc pentru alţii): postul de călău era vacant, Marele Armaş dînd anunţ „prin publicaţii cu darabana“, fără însă să se găsească vreun amator (profesionist). Văzînd aceasta, Armaşul, care era un soi de procuror general, a mers să recruteze pe cineva dintre cei aflaţi în închisoare, singurul doritor fiind eroul nostru. Primul său client a fost, ironia sorţii, chiar Ion Chetrariu, pe 18 aprilie 1839. Multă vîlvă ar fi făcut însă, opt ani mai tîrziu, execuţia prin ştreang a fraţilor Cuciuc, care alături de mama lor vitregă şi-ar fi ucis tatăl. După cîteva zile, Buzatu a mers la Dorohoi, unde i-a făcut felul şi mamei ucigaşe. A fost şi execuţia sa ultimă, după un an sau doi „pus în pensie, fu trimes să-şi sfîrşească restul zilelor sale la mînăstirea Secu, unde el se şi călugări.“ (Oraşul... p. 494)
În acea perioadă a vieţii, Buzatu beneficia de o libertate relativă, avînd obligaţia de a nu părăsi Iaşiul şi de a fi disponibil la orice oră din zi şi din noapte, inclusiv pentru biciuirea răufăcătorilor, atît în beciurile „Criminalului“, cît şi în punctele circulate ale tîrgului. Ca bonus, a primit haine „pentru zile de odihnă“ şi „de serviciu“, de culoare roşie. Deşi N.A. Bogdan spune că ar fi locuit pe strada Fătu, în apropierea sediului „Criminalului“, în prezent locuinţa sa este asociată cu imobilul din Manta Roşie. Părăsită, cu geamurile sparte, cotropită de gunoaie, despre această casă se mai ştie că ar fi aparţinut boierilor Moruzi înainte de a fi ajuns la Buzatu, fiind însă un mister cum şi de ce a avut acesta din urmă o asemenea proprietate impunătoare. Pare însă puţin probabil ca o casă construită în 1840, ca locuinţă de vară a boierilor, avînd în jur o panoramă spectaculoasă, să fi ajuns atît de repede după momentul construcţiei la Buzatu care, pe de altă parte, s-a retras la Secu prin 1850.
În ultimii zeci de ani, casa a fost secţie a Spitalului de Neurochirurgie, apoi secţie exterioară a Spitalului de Recuperare, iar după 1990 a fost atribuită unui mastodont al industriei comuniste, Combinatul de Utilaj Greu, în prezent Fortus SA, societate aflată acum în insolvenţă. Abandonată de mai mulţi ani, despre casă circulă o legendă urbană conform căreia ar adăposti pe timpul nopţilor fantomele celor executaţi de Buzatu.
Sorin Cristian Semeniuc este doctorand al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
