BORDEIE ȘI OBICEIE

„Stufişuri cresc şi înconjoară vechiul edificiu lăsat în părăsire... totuşi, o fetiţă care se juca foarte des în parcul părăsit şi se apropia cu sfială de palatul fermecat visa atuncea, aşa cum se visează numai la vîrsta aceea, ca să libereze vechiul lăcaş de vraja rea care făcea din el aproape o ruină.

Dacă cineva a urmărit perindarea subiectelor în această rubrică, a putut vedea că reacțiilor la atacuri directe contra vechiului București le-am adăugat un număr la fel de mare (și mai mare?) de extrase comentate din ce s-a scris despre oraș la diferite date dintr-un trecut care crește.

Chivotul mediatic. Noțiunea de chivot mediatic adună laolaltă un arhetip și o procedură. Arhetipul chivotului are două ipostaze: de receptacol și de obiect păstrător al Sfintelor Taine. Receptacolul media al chivotului păstrează iconografia unui patrimoniu atipic selectat pe baza unei proceduri mediatice.

Cînd am protestat contra încercării de a extrage probe de ADN din locul de veşnică odihnă al voievozilor de la Argeş şi Cozia, nu ştiam că din cu totul alt motiv se pregăteşte şi pentru Constantin Brâncoveanu violarea mormîntului său de la Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti.

Revenind la casele prinţului Charles şi la afirmaţiile din media referitoare la ele, cred că trebuie să-mi explic poziţia exprimată în articolul anterior. Scriam acolo că nu înţeleg setul de valori la care se referă cei care îşi fac cunoscute opiniile şi uimirile în raport cu alegerile „locative“ ale prinţului.

Mentalitatea contemporanilor se schimbase între timp. Oraşul se adapta împărţirii în zone corespunzînd stării materiale sau chiar originii etnice a locuitorilor săi, dar făcea loc mai cu seamă clădirilor publice – prezenţei dominante a statului. Statul avea nevoie de o „vitrină“ care să aibă pentru Capitală un caracter ornamental.

Puţine locuri reuşesc să provoace o emoţie de copil şi de adult, în acelaşi timp şi la aceeaşi persoană. Bojdeuca lui Creangă, ascunsă pe dealul Ţicăului din Iaşi, este un astfel de loc. Simţi aerul crud, de bancă din clasă, mirosul de cretă, vezi feţele naive ale foştilor colegi şi retrăieşti imaginile pe care le aveai în minte cînd citeai Amintirile.

Acum două săptămîni, comisia tehnică de pe lîngă Ministerul Dezvoltării a respins avizul de PUZ pe care-l solicita, pentru a treia oară, Primăria comunei Mogoşoaia. Aceasta deţine o porţiune consistentă din parcul englezesc din jurul palatului şi intenţionează să întindă acolo terenuri de baschet şi alte exerciţii sportive, precum şi chioşcuri, corturi sau tejghele.

Da, HRH The Prince of Wales, prinţul Charles, cum i se spune în România, a revenit şi – fiindcă este un subiect de rating – televiziunile anunţă acest fapt. Iar pentru internauţi sînt fotografii sau mici filmuleţe care îl arată pe moştenitorul tronului Marii Britanii „cu 15 minute în urmă“, „cu 90 de minute în urmă“, acum mai multe ore, cu 30 de zile în urmă.

N-o să vă vină să credeţi. Nu mi-a venit nici mie, cînd am văzut la televizor... Nu citisem Evenimentul Zilei, în care figura aceeaşi informaţie că se fac săpături arheologice la Sf. Nicolae din Curtea de Argeş la mormîntul lui Vlaicu-Vodă, după care urmează Mircea cel Bătrîn, la Cozia!

Cîţiva dintre tinerii de diverse specialităţi – cu precădere arhitecţi şi ingineri – care urmează studiile postuniversitare de restaurare la Universitatea „Ion Mincu“, s-au decis să facă excursii de studii în zone relativ apropiate de Bucureşti, cu precădere în judeţul Prahova.

Presa a dat uitării alegerile locale aproape imediat ce s-au încheiat, fiindcă o serie de evenimente incredibile au anunţat începerea altor competiţii de mai mare anvergură. Totuşi, aici, unde nu ne dă pace grija de soarta oraşului nostru, am încerca să tragem concluzia acestei consultări a electoratului bucureştean.

S-ar putea crede că îmi fac reclamă. Şi nu ar fi cu totul fals. Fiindcă sînt mulţumită de rezultatele efortului depus începînd de acum patru ani. Am început o campanie de publicare pe site-ul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ a arhivelor care sînt în custodia Departamentului de Istoria & Teoria Arhitecturii şi Conservarea Patrimoniului.

Aşa cum Parisul se identifică, de cele mai multe ori, cu Turnul Eiffel, New York-ul cu Statuia Libertăţii, iar Londra cu Big Ben-ul, Iaşiul este recunoscut deseori datorită Palatului Culturii. Administrat de Complexul Naţional Muzeal Moldova, instituţie subordonată Ministerului Culturii, acest monument istoric trece de cîţiva ani printr-o renovare amplă.

Am recitit un pasaj antologic, de un umor nebun, din faimosul roman al lui Hašek – Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial. El face parte din episodul în care destoinicul ostaş ceh al marii armate habsburgice, Josef Svejk pe numele său, îmbracă – din pură curiozitate – o uniformă (inamică) rusă, găsită pe malul unui lac.

De curînd semnalam interesul care s-a ivit dintr-odată pentru pictorul şi fotograful Szathmari. Aniversarea a 200 de ani de la naşterea sa a fost salutată atît de expoziţia de la Biblioteca Academiei, de prea scurtă durată Ð cum sînt întotdeauna aceste desfăşurări ale comorilor care se păstrează acolo Ð, cît şi de altă expoziţie la Cotroceni.

Învăţasem de la profesorul nostru, Gheorghe Sebestyén, că Renaşterea s-a manifestat în oraşele transilvane, şi datorită unor tehnici, tehnologii noi, care au permis utilarea locuinţelor cu obiecte pentru obţinerea unui trai mai comod, mai confortabil, am spune azi.

În oraşul nostru se întîmplă ceva. În sfîrşit! Arde moara lui Assan! Cu vestea asta ne-am trezit în dimineaţa de 7 iunie şi trebuie să spun că, de data asta, toate televiziunile şi-au făcut datoria. Că spuneau acelaşi lucru nu era vina lor. Fumul şi flăcările ţîşneau din cetate (fiindcă, într-adevăr, clădirea arată ca o fortăreaţă).

Renovarea instituţiilor de cultură reprezintă şi în Iaşi un subiect trist: cele mai multe dintre şantierele care se deschid par eterne. Termene de 3-4-5 ani pentru finalizarea acestui tip de investiţii se transformă uşor în 8, 10 sau 15 ani.

De la o vreme s-au cam rărit în Bucureşti, aşa că nu e de prisos să mai explic o dată ce sînt casele memoriale. Altădată, oamenii erau mai obişnuiţi să le vadă; în avîntul educativ al tinereţii sale, regimul comunist stabilise pe harta Capitalei şi a provinciei anumite puncte menite să amintească figuri culturale sau „luptători pentru cauza clasei muncitoare“.

Încă de la începuturile anilor ’90, cînd au început lucrările de restaurare la mănăstirea Dintr-un Lemn, am fost fascinată de portretul Maicii Platonida. Aflat în muzeul mînăstirii, portretul în ulei era ceva atipic pentru cultura românească a timpului, adică a perioadei cuprinse între 1808 şi 1855 în care Maica Platonida a fost stareţă a mănăstirii.

În Piaţa Romană, trecătorii – cei cu părul alb, de obicei, – se opresc la gardul Academiei de Studii Economice, uitîndu-se la panourile expuse acolo. Cineva a avut iniţiativa de a atrage astfel atenţia asupra monumentelor istorice, temă importantă pentru educaţia naţională.

Subiectul acestui articol mi-a fost sugerat de două cărţi. Prima este cea a lui Edmond About, De Pontoise à Stamboul, apărută la Hachette, Paris, în 1884. Scriitorul francez face parte din grupul de personalităţi invitate să inaugureze Orient Expres-ul în octombrie 1883.

Aniversarea a două secole de la naşterea lui Carol Popp de Szathmáry – cum îi plăcea acestui clujean să iscălească – a prilejuit o expoziţie la Cotroceni şi chiar o sesiune de comunicări. Biblioteca Academiei a găzduit şi ea o expoziţie pentru numai 4 zile, aşa că am fost probabil ultimul ei vizitator.

Zidită probabil în 1830 „cu ajutorul şi cheltuiala lui popa Niţu Vladimirescu, popa Nică şi popa Şerban şi cetaşii lor“ – aşa cum indică pisania – şi pictată în 1841, biserica din Mierea-Ghioroiu este una dintre cele mai interesante biserici de sat din Oltenia.

La ce bun să mai răsfoim asemenea relatări despre un oraş uitat dintr-o ţară pierdută? Legătura cu ce a mai rămas din Bucureşti e foarte subţire. Această rubrică a fost concepută ca un semnal de alarmă contra nepăsării faţă de trecut, care justifică năpustirea lacomă spre terenurile din centru încă ocupate de case vechi.

Poate părea ciudat ca un abator să figureze în Lista Monumentelor Istorice. Şi totuşi, începînd cu jumătatea secolului al XIX-lea, timp de aproape o sută de ani, abatorul modern este una dintre clădirile urbane reprezentative.

Dintre ziariştii francezi dinaintea Primului Război Mondial, care vizitau România, cine-şi mai aduce aminte de Léo Claretie? Totuşi, cartea pentru care fusese probabil angajat, fiindcă şi atunci conducerea României se preocupa de imaginea în străinătate, a îndeplinit toate exigenţele contractului pe care-l bănuim.

La mănăstirea Caşin am ajuns fiindcă voiam foarte mult. Deşi prezentă în manuale ca fiind o replică voită la biserica mănăstirii Golia din Iaşi, biserica de la Caşin nu a figurat printre multele biserici moldovene restaurate pînă în 1977, anul desfiinţării Direcţiei Monumentelor Istorice şi a activităţii sale.

Se apropie alegerile: dacă nu cele pe care o ţară întreagă le aşteaptă, cel puţin cele locale, ceea ce înseamnă că soarta Capitalei este din nou în cumpănă. Dintre lozincile cu care sîntem îmbiaţi, una mi-a atras atenţia. „Noul Bucureşti“ este deviza cu care vor milita candidaţii PDL.

Cum le-a fost lor, colegilor noştri şi studenţilor lor de la Universitatea Chieti-Pescara, cei cu care lucrăm în colaborare, drumul de la Pescara la Bucureşti, nu ştiu. Ştiu însă că de la Bucureşti la Potlogi nu le-a fost uşor; dar nici nouă.

Ia să vedem dacă ghiciţi cine a scris aceste adevăruri pe care vi le spun şi eu aicea de cinci ani: „Bucureştii de azi este un oraş cu totul şi cu totul altul decît vechea cetate. Aproape nimic din ceea ce era n-a mai rămas. Ici-colo cîte o biserică; într-un colţ al oraşului modern o clădire în stilul veacului trecut, albă cetăţuie care cuprindea odată multe bogăţii şi îmbielşugată viaţă.

Singura destinaţie din municipiul Iaşi care a primit în Ghidul Verde Michelin, anul trecut, două stele („merită o oprire“) stă învelită ca într-un cocon, de aproape 20 de ani. De atîta vreme durează lucrările de refacere a Bisericii Trei Ierarhi. Simptomatică pentru întinderea lucrărilor este o declaraţie a patronului firmei de construcţii, în 2008: „Mai durează doi ani“.

Identitatea modernă a Devei este dată de stilul Secession, varianta vieneză a Art Nouveau. Scăpat la limită de demolare, centrul vechi, cum este numit, păstrează aroma începutului de secol XX, cu clădiri avînd funcţiuni diverse: sedii de instituţii publice sau private, localuri, imobile de locuit sau cu destinaţie culturală.

Deunăzi, în tren, aveam în faţa mea o pereche antipatică, dar nu puteam să nu aud ce spuneau. El, mai ales, vorbea mereu la telefonul mobil cu diverşi şefi sau sponsori pe care îi linguşea. La sfîrşitul fiecărei conversaţii, îi explica nevestei ce speră să cîştige, adăugînd şi motivele pentru care îi dispreţuia. Era ca o scenă de film moral.

Întrebaţi pe un portar de la Universitate unde e oricare dintre bulevardele Brătianu sau Bălcescu, pe care le are sub nas, sau Magheru, care e numai ceva mai departe: n-o să ştie. Numele astea nu-i spun nimic. Dacă întrebarea despre nume care nu se învaţă la şcoală e pusă chiar unui trecător pe strada respectivă, rezultatul e acelaşi, adică oamenii îşi văd zoriţi de drum.

Văzută la întoarcerea dintr-o călătorie pe drumul ce lega tradiţional Lvovul polonez – actualmente Lviv, în Ucraina – de Moldova, întreaga arhitectură a mănăstirii Slatina şi „curiozităţile“ ei, cum ar spune ghidurile franţuzeşti, capătă adevărata lor semnificaţie.

Deşi e o carte clasică, n-o citisem pînă acum. Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, de Victor Bilciurescu, a apărut în 1945. Aceste amintiri ale unui octogenar au fost reeditate, în 2003, de Dan C. Mihăilescu, cu o postfaţă. Bună idee, nu atît pentru lucrurile pe care le spunea autorul, dintre care pe multe le ştim (de la alţii), ci pentru cum le-a spus.

Maşina e bună în Bucureşti ca să mergi la mare distanţă, ca să ajungi din centru în noile cartiere de la margine. Pentru a vedea bine oraşul adevărat, trebuie să umbli pe jos. Atunci, casele vechi îşi arată frumuseţea, nu trecătorilor grăbiţi, numai pentru cine se opreşte să se uite.

Scrisoarea din care am citat, scrisă în limba germană şi datată 1.08.1938, trimisă Editurii Allert de Lange din Amsterdam, este semnată de unul dintre cei mai remarcabili urbanişti din România interbelică. Otto Bodascher este cu toate acestea un necunoscut pentru mulţi profesionişti, ca şi pentru cei care sînt locuitori ai Timişoarei.

Sensul acestei rubrici – dacă nu era deja clar – este să explice de ce trebuie ajutată să supravieţuiască acea parte a oraşului nostru în care s-au întipărit amintiri preţioase.Fiindcă românii suferă de amnezie. Ori le lipseşte organul memoriei, ori, din motive de ei ştiute, dar nemărturisite, nu vor să-şi aducă aminte.

Am învăţat, dintr-o tristă experienţă, că demolatorii atacă în weekend, cînd nu apar ziare şi ştirile despre o nouă ispravă a lor se răspîndesc după ce e prea tîrziu pentru a o împiedica. Aşa s-a întîmplat cu casa de la Şosea a Henriettei Delavrancea, la fel, cred, cu casa din Maria Rosetti pe care nici intervenţia ministrului Paleologu nu a mai putut-o salva.

În Iaşi, pe Bd. Anastasie Panu, între Hotel Europa şi Hala Centrală, stă ascunsă în spatele unor geamuri-termopan pivniţa casei cronicarului Grigore Ureche. Monument istoric, vestigiul este parte dintr-un spaţiu comercial deţinut de Primărie, care l-a închiriat în 2006 unei firme.

Între străzile Visarion şi Căderea Bastiliei se întinde un spaţiu în care, în ultima sută de ani, au existat două biserici, ba, mai bine zis, de vreo cinci decenii, o biserică şi jumătate. În 1910, fiindcă parohia îşi schimbase caracterul, din cauza vecinătăţii noului Bulevard al Colţei, s-a simţit nevoia unei biserici mai arătoase, mai încăpătoare, pe gustul vremii.

Dobolii de Jos este un sat din comuna Ilieni, judeţul Covasna. Puţin izolată de sat, pe o colină, se află reşedinţa familiei Hollaky, înscrisă în Lista Monumentelor Istorice cu indicativele: CV-II-m-A-13208, sec. XVII – înc. sec. XIX, inscripţii pe frontoane din 1718 şi 1806.

Prea deseori e vorba aici de demolări săvîrşite, în curs sau iminente, cînd ar trebui, măcar din cînd în cînd, să fie semnalate aici cazuri în care tradiţia de familie a păstrat locuinţa părinţilor, a bunicilor, mergînd cîteodată şi mai departe în trecut. Am găsit odată un asemenea caz, casa Ştefănescu-Priboi de pe strada Căderea Bastiliei.

Atunci cînd vreau să scriu despre un ansamblu sau o construcţie pe care nu am văzut-o de mult, mă folosesc de net, unde găsesc frecvent fotografii recente şi comentarii asupra stării de conservare (?) a unor clădiri sau/şi ansambluri care – de cele mai multe ori – fac parte din Lista Monumentelor Istorice

Sînt două feluri de a înţelege o casă, dinăuntru: casa-umbrelă şi casa-carapace.  Unora, locuinţa le este strict utilitară; ea există de cînd au intrat în ea şi cît trăiesc ei; se poate modifica oricît pentru a le creşte confortul. Umbrela se aruncă, dacă s-a stricat. Cui, însă, se simte ca o broască ţestoasă care-şi duce casa în spate, îi aparţin pereţii care-l adăpostesc.