Bojdeuca lui Creangă - sau locul de unde ne vin Amintirile
Puţine locuri reuşesc să provoace o emoţie de copil şi de adult, în acelaşi timp şi la aceeaşi persoană. Bojdeuca lui Creangă, ascunsă pe dealul Ţicăului din Iaşi, este un astfel de loc. Simţi aerul crud, de bancă din clasă, mirosul de cretă, vezi feţele naive ale foştilor colegi, ţinuta rigidă a învăţătoarei sau a profesoarei de română şi retrăieşti imaginile pe care le aveai în minte cînd citeai Amintirile. Vedeai rîul, ştrengarii, pupăza, ţi se făcea poftă de cireşe furate, urai dimineaţa cînd Nică se urca în căruţă, spre oraş, ştiai toate detaliile, de parcă erai acolo. Copilăria asta parcă era întrucîtva şi a ta. Ca tine, şi cei de dinainte şi de după au avut inima sedusă de Creangă, Smărăndiţa popii, ceaslov, Sfîntul Nicolai şi atîtea altele, extraordinare.
Cînd ai însă prilejul ca amintirile-ţi să se întîlnească cu locul în care s-au scris Amintirile şi, în plus, să afli că însuşi Creangă rămăsese un ştrengar, chiar spre bătrîneţea-i nebătrîneţe, atunci poţi spune că ai noroc. Pentru a înţelege mai bine Bojdeuca ar fi bine să mergi în linişte pe drumurile întortocheate şi sparte ale Ţicăului. Pe aici, în cei aproape 20 de ani cît a locuit în Bojdeucă, se oprea Creangă în drumul dinspre şcoala din Păcurari, unde era institutor. Îl tot invitau vecinii la o sarma şi la un vin, dar nu reuşeau să-i stingă apetitul, aşa că atunci cînd ajungea acasă, Tinca Vartic îi mai pregătea o porţie mare-mare. Tinca era femeia cu care a trăit şi pe numele căreia a cumpărat casa în 1879. Pe aceleaşi drumuri venea Eminescu, prietenul care l-a adus la Junimea şi l-a aruncat, astfel, în lumea literaţilor. Cei doi stăteau, vara, în cerdacul din spatele casei cu două camere şi vorbeau de una, de alta. În jur, multe pisici, vreo douăzeci la un moment dat. Eminescu a locuit aici, timp de şase luni, în 1876. Se cunoscuseră cu un an mai devreme, la celebra crîşmă Bolta Rece. Cît priveşte operele scrise aici, „una şi una“, după cum ar spune scriitorul: Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Harap Alb, Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Amintiri din copilărie.
După moartea lui Creangă, din 31 decembrie 1889, Tinca s-a mutat într-o altă locuinţă, imobilul ajungînd, în timp, într-o stare deplorabilă. Un comitet de sufletişti a luptat pentru ca Bojdeuca să primească destinaţia pe care o merita, aşa că, în 1918, a devenit primul muzeu literar din România. Restaurată şi reorganizată în anii de dinainte de 1989, se află acum în grija Muzeului Literaturii Române, instituţie subordonată Consiliului Judeţean. Poate fi vizitată contra unui bilet cu preţ modic. În urmă cu cîţiva ani, diriguitorii s-au raliat vremurilor moderne şi au accesat fonduri europene pentru a promova acest muzeu. Printre punctele forte se numără pipa, tabachera şi ceasul scriitorului, precum şi o lampă care i-a aparţinut lui Eminescu. Poate cea mai reuşită descriere a Bojdeucii din vremea cînd Creangă era tartorul ei îi aparţine chiar scriitorului, într-o scrisoare către Titu Maiorescu, din 1887:
„De veţi avea răbdare, că bunătate totdeauna aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voiu răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea Plîngerei, strada Ţicăul de Sus No. 4, (dacă se mai poate numi stradă o huidicioară dosnică, plină de noroiu pîn’ la genunchi, cînd sînt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dînsa). Iar bojdeuca de căsuţă, în care locuiesc eu de vreo 18 ani, e de vălătuci şi povîrnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzîmată de vreo 24 de furci de stejar şi acele putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iar vara într-un cerdacel din dos, începînd de pe la Maiu şi sfîrşind pe la Octombrie cînd este vremea bună, cum îi acum. Aşa m-am deprins“.
Sorin Cristian Semeniuc este doctorand al Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi.
Foto: A. Teodor
