BORDEIE ȘI OBICEIE

Este un orăşel care s-a dezvoltat în lunga sa istorie pe malul Mureşului, într-un defileu care oferea oportunităţi militare, dar şi comerciale, Transilvaniei. Lipova s-a format din contopirea a trei aşezări istorice (Lipova, Radna, Şoimoş) pe care le-am putea socoti, astăzi, cartiere ale oraşului. La intrarea în defileu, se află ramificaţiile munţilor Zarandului.

Pînă acum nu avem un muzeu al arhitecturii româneşti, cu toate că necesitatea lui este, în vremea din urmă, evidentă. Cărţi despre unii dintre ei (Horia Creangă, G.M. Cantacuzino, Toma Socolescu) există şi, mai ales, studii istorice cu privire la activitatea acestui grup profesional au început să apară.

Inspirată de colegul de pagină, profesorul Andrei Pippidi, am socotit că merită să fie cunoscute şi nume ale celor care, mai demult sau astăzi, au participat sau participă, prin faptele lor, la conservarea patrimoniului. Este motivul pentru care, alături de restauratorii contemporani pe care i-am menţionat deja, m-am gîndit să aduc în discuţie şi numele lui Gheorghe Balş.

În acest oraş lăsat pradă tranziţiei, cad, unele după altele, casele vechi. Sînt, îmi vine să spun, case omorîte. Am băgat acum de seamă că, înainte de a fi dărîmate, cît mai sînt în agonie, li s-a scos numărul, ca un semn al condamnării la moarte. De aceea casa pe care am văzut-o azi şi-a pierdut identitatea.

Trecutul unui oraş şi explicaţia prezentului său se găsesc, în ţările civilizate, într-un muzeu special. La Bucureşti avem unul cu acest rost, este Muzeul de Istorie al Municipiului, aflat în palatul Suţu. El a luat naştere din iniţiativă privată, cînd un admirabil director al Arhivelor Statului, Constantin Moisil, a înjghebat, în 1929, Societatea istorico-arheologică „Bucureştii vechi“.

Nu, biserica din Slăviteşti (Vîlcea) nu este doar o amintire frumoasă. Este mai mult decît atît. Numelui ei şi al ctitorilor din 1751, Slăviteştii, li s-au alăturat numele unor personalităţi, artişti, specialişti în istorie, arhitectură şi restaurare pe întreg parcursul secolului al XX-lea.

Am căutat pînă acum descrieri ale Bucureştilor de ieri şi de alaltăieri la călătorii străini care vizitau ţara noastră şi notau impresiile, nu toate favorabile, cu care s-au înapoiat în patrie. Mai rar avem mărturii ale românilor, care n-aveau de ce să le spună contemporanilor ceea ce vedeau şi ei cu ochii lor.

„Mergînd spre inima comunei Şirineasa, treci prin satul Slăviteşti, localitate cu puternice conotaţii spirituale şi istorice din viaţa judeţului nostru. De cum depăşeşti indicativul rutier al comunei... există vestigiile unei reşedinţe boiereşti construită în anul 1750 de boierul Ion Slăvitescu."

Nu pot să zic că ştiu toate muzeele din Bucureşti, mi-or mai fi rămas cîteva de văzut, dar mi-a venit să trec de la unul la altul ca să dibuiesc ce imagine formează ele despre capitala ţării în care trăiesc. Cele create din voinţa statului sînt cele mai vizitate – de şcoli în special, ca în reclama TV pentru „farmacia tuturor românilor“.

Calitatea unui oraş o dau şi muzeele lui, fie că ele dau seamă despre acel oraş chiar, văzut de-a lungul trecutului său, fie că, prin subiectul lor, arată deschidere către ţări străine. Berlin, de pildă, pe lîngă Muzeul Mărcii Brandenburg, unde poţi vedea capitala imperială a lui Wilhelm al II-lea, are muzeele din Insulă: artă antică, artă egipteană, templul de la Pergam, artă islamică, artă bizantină şi a Europei medievale.

În apropierea Rîpei Galbene, pe strada Gavriil Musicescu, se află unul dintre cele mai cunoscute, dar şi mai părăginite monumente istorice din municipiul Iaşi. Prin generozitatea proprietarilor, în 1860, clădirea a devenit sediul Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică (instituţie ce fusese înfiinţată în 1836), şi va funcţiona astfel pînă în 1940.

Destinat să fie Poşta Centrală, acest palat a fost construit în anii 1894-1898 de renumitul arhitect Al. Săvulescu (1847-1902), avînd o suprafaţă utilizabilă de 30.000 m2. A costat şase milioane de lei-aur; se povesteşte că, de cîte ori trecea pe acolo, prim-ministrul liberal D.A. Sturdza suspina, îndurerat de risipă.

La englezi se numeşte, pragmatic, night landscape, la italieni paesaggio luce, la fel la francezi: paysage-lumière. Toate definesc acelaşi domeniu al luminii artificiale de utilitate publică gîndite şi făcute în aşa fel încît să pună în valoare peisajul urban şi – de cele mai multe ori – monumentele istorice, clădirile care definesc personalitatea oraşului sau a peisajului.

Scriu în ajunul ultimei şedinţe a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. Se încheie cei patru ani cît a durat mandatul nostru şi nimeni nu ştie cum (şi chiar dacă) va continua această activitate a cărei necesitate fusese recunoscută încă din 1889.

Pînă la urmă, da, proiectul SALVart şi autorii săi sînt de felicitat: biserica din Pietrari, monument istoric, a fost salvată de la distrugerea la care părea condamnată, fiind restaurată şi strămutată într-un mediu nou, care este prin vocaţie un păstrător de valori: Muzeul Satului Vîlcean din Bujoreni, Vîlcea.

Situaţia din 2011 e dominată de trei fronturi masive: blocuri care încadrează intrarea în Bdul Magheru şi palatul A.S.E. Reclame uriaşe acoperă cea mai mare parte din faţade. Casa Nanu-Muscel, într-o stare jalnică, lăsată să se dărîme singură, are alături, instalat deunăzi în casa Sabba Ştefănescu, un restaurant de lux, „Fortuna“.

Biserica a fost „redescoperită“ de dl Alexandru Nancu, în cadrul unui proiect de inventariere, studiere şi restaurare a bisericilor de lemn din nordul Olteniei, pe care Fundaţia HAR – condusă de dl Nancu – îl desfăşoară, încă din anul 2000, în parteneriat cu Muzeul Judeţean Vîlcea.

Trăim într-un oraş despre care începem să ştim din ce în ce mai mult, dar care dispare rapid, aşa că vom ajunge să-i cunoaştem perfect istoria cînd nu-l vom mai avea înaintea ochilor. Constatăm cum se împuţinează clădirile care contribuiau la fizionomia tradiţională a Bucureştilor, dar, în acelaşi timp, creşte numărul cărţilor şi al albumelor avînd drept subiect Bucureştii vechi.

În timp ce foarte multe clădiri de patrimoniu din Iaşi sînt pe cale de a se prăbuşi, Hotelul Traian este unul dintre monumentele care arată aşa cum se cuvine. Cîteva milioane de euro investite în urmă cu cîţiva ani l-au adus la un standard potrivit cu istoria sa lungă şi, într-o anumită măsură, misterioasă.

De sus şi pînă jos, tencuiala, refăcută acum 40 de ani, este leproasă, descojită. Jgheaburile ciuruite au îmbibat-o de apa tuturor ploilor, aşa că, din capitelurile de ipsos, mai cade cîte unul. Scara care coboară în grădină de la biroul directorial are treptele înverzite şi roase.

Dan Dinescu este un fotograf. De fapt, un excelent fotograf, care şi-a publicat doar o mică parte a fotografiilor făcute cu pasiune şi cu bucuria de a privi la obiecte şi peisaje într-o manieră aparte.Nu putem spune că fotografiile de arhitectură ale lui Dan Dinescu sînt triste sau nostalgice, chiar şi atunci cînd e vorba de construcţii ce par condamnate la dispariţie.

La cîteva zile după ce îmi exprimam îngrijorarea în legătură cu ravagiile la care  asistăm pe strada Dionisie Lupu (zonă protejată!), descopăr că, în absenţa mea din Bucureşti, a fost demolată clădirea de la nr. 56. N-a mai rămas nimic din casa lui Alexandru Rosetti. Au fost de ajuns douăzeci de ani ca să şteargă amintirea respectuoasă la care avea dreptul acest mare om de cultură.

În vremea campaniei electorale de dinaintea mandatului Emil Constantinescu, adică pe la mijlocul deceniului trecut, am ajuns cu membrii de atunci ai Partidului Alianţei Civice, în frunte cu însuşi Nicolae Manolescu, în localitatea Nădrag din judeţul Timiş. Despre orăşelul-comună se ştie cîte ceva din exprimarea şugubeaţă cu vădite trimiteri licenţioase în formularea „Ciocanul din Nădrag“.

Sînt probabil vreo sută patruzeci de ani de cînd nu s-a mai auzit acest cîntec care-l lua peste picior pe şeful de atunci al guvernului, aşa cum a fost întotdeauna obiceiul acestei naţii. Lascar Catargiu era însă unul dintre oamenii politici cei mai destoinici care şi-au asumat răspunderea conducerii ţării în timpul cînd societatea românească înfrunta prima tranziţie modernizatoare.

Rareori m-am apucat să scriu unul dintre articolele acestei serii cu o aşa de puternică dorinţă de a salva casa aflată în pericol. Cu ani în urmă, semnalasem valoarea ei şi, chiar dacă începea să se deterioreze, la vîrsta ei – fiind o bătrînă doamnă de vreo 120 de ani! –, n-aş fi putut crede că i-ar trece cuiva prin minte să o dărîme.

Într-una din serile astea, trecînd pe lîngă casa Coandă, am observat că au dispărut şi plăcuţa care anunţa că acolo este ambasada Algeriei, şi panoul de fotografii care voia să atragă turişti, şi ghereta santinelei care păzea ambasada. S-a schimbat statutul casei cu nr. 29 de pe Bulevardul Lascăr Catargiu.

Acesta e titlul unei cărţi fermecătoare, care n-a avut ecoul meritat cînd a apărut, în 1998, şi pe care o descopăr abia acum. Ea are un caracter foarte originaleste privirea îndreptată spre mama iubită de către cineva care, ajungînd la adînci bătrîneţe, se revede pe sine şi pe cei care o înconjurau în copilărie, într-un decor care a dispărut.

Da, se poate şi la noi, o să spuneţi după ce veţi vedea fotografia interiorului bisericii din Bordeşti. Fiindcă imaginea publicată de Răzvan Chirac pe blogul său ne aşază nu numai în faţa unui monument de arhitectură de excepţie, ci ne dă ocazia să vedem rezultatele unei restaurări remarcabile.

Dacă ar urmări cineva seria acestor articole, ar putea să creadă că-mi petrec timpul patrulînd pe străzi în căutarea unui subiect. Nu e aşa, pentru că oameni devotaţi mă ţin la curent. Din păcate, nu pot ieşi din casă fără să dau de alte case cunoscute care se dărîmă sau sînt în primejdie.

Dacă n-aş fi dator în fiecare săptămînă să traversez prezentul şi, de cîte ori pot, trecutul Bucureştilor, n-aş fi simţit nevoia de a-mi spori cunoştinţele despre arhitectura românească din perioada comunistă, cu care, vrînd-nevrînd, am fost contemporan. Dar cartea pe care am deschis-o ieri mi-aduce o mare satisfacţie intelectuală.

Deva este oraşul despre care non-devenii ştiu în general două lucruri: că are o cetate şi o şcoală de gimnastică. Modest, deşi potenţialul ar fi mai generos. Cetatea are poveşti spectaculoase cvasinecunoscute pentru români, iar la poalele ei se găseşte o clădire princiară, ale cărei alte două denumiri ar fi mult mai potrivite pentru promovare decît pretenţiosul nume de Muzeu al Civilizaţiei Dacice şi Romane.

Oricît de rare, cazurile de vechi clădiri bucureştene care, printr-o restaurare îngrijită, îşi recapătă frumuseţea trebuie semnalate aici – unde, de obicei, intră numai necroloage de case. De data asta, am plăcerea să anunţ că, pe strada Batiştei, la nr. 31, am văzut o asemenea excepţie. Încă de la începutul lui septembrie, un prieten mi-a atras atenţia asupra lucrărilor de la colţul cu str. I.L. Caragiale.

Scotocind prin vechi hîrtii de familie, ceea ce, de la o vreme, mi se întîmplă tot mai des, am dat peste amintiri, de copilărie şi nu numai, ale unchiului meu, dr. Ştefan N. Iorga (1906-1976). Numele acesta se găseşte pe coperta a două volume de versuri – Orizonturi (1933) şi Bufniţa albă (1974).

O casă care ascunde un sac de poveşti rupe din frumosul peisaj de la începutul Copoului, în vecinătatea-i aflîndu-se Biblioteca Centrală, Universitatea, Palatul Copiilor şi Şcoala fiilor de militari, toate monumente istorice renovate în anii din urmă. Este vorba de clădirea care a fost numită, ani la rînd, „Casa Conachi“.

Printre bisericile de lemn ale judeţului Hunedoara este o necunoscută. E drept, izolarea şi-a spus cuvîntul, căci biserica din Buneşti riscă să se prăbuşească uitată printre casele părăsite ale satului năpădit de lăstărişuri. Nici drumul pînă la ea nu prea mai seamănă a drum.

„Priviţi, copii, priviţi acest cartier vechi, această casă bătrînească dărăpănată, care în curînd vor fi doar o amintire istorică, sau nici atît, un şantier al progresului. Excavatoarele demolatoare croiesc drumul viitorului. A demola este a construi. Cîndva, în viitor, vă veţi aduce aminte că, în copilăria voastră, aţi asistat, amuţiţi de uimire, la această magnifică expansiune!“

Dacă, ajunşi la Herăşti, sîntem uimiţi în faţa imaginii neaşteptate a casei pe care Udrişte Năsturel o construieşte în 1641-1643, trebuie să ştim că forma actuală este dată de una dintre cele mai remarcabile restaurări făcute în anii ’50. De la data construirii şi pînă la restaurare, întregul ansamblu al curţii suferă numeroase transformări.

Cînd străzile din Bucureşti poartă numele unor personalităţi, acestor plăcuţe le lipsesc indicaţiile despre datele biografice, iar identificarea locului pe care omul l-a ocupat în societatea contemporană este cîteodată greşită. N. Bălcescu şi Gh. Brătianu sînt calificaţi drept oameni politici, deşi importanţa lor ca istorici întrece rolul lor politic.

„Toţi boierii din Ţara Românească au clădiri minunate în satele lor. Fiecare are întotdeauna lîngă casa lui o biserică mare, înzestrată cu danii, şi fiecare boier se întrece cu cei de o seamă cu el în ce priveşte frumuseţea clădirii şi a lucrăturii. Ei îşi pun toată mîndria în aceste lucruri. Cînd vreunul din ei este scos din slujbă, el se retrage pentru tot restul vieţii în satele sale şi în palatele sale şi îşi are biserica lui alături.“

De cîteva ori a mai venit aici vorba de amintirile unui celebru scriitor german despre Bucureştii dintre cele două războaie. De Gregor von Rezzori a apărut pînă acum în româneşte o singură carte – Memoriile unui antisemit.

În anii Războiului Crimeii, Ţara Românească a fost mai întîi sub ocupaţie rusească, aceasta fiind înlocuită după un an de trupele otomane şi austriece, ultimele prelungindu-şi prezenţa pînă în 1857. Nu era pentru prima oară că românii suportau această situaţie, dar, de data asta, erau implicaţi într-un mare conflict internaţional, aflîndu-se în vecinătatea regiunii în care se desfăşurau principalele operaţii militare.