BORDEIE ȘI OBICEIE

Nu sînt un istoric al arhitecturii. Ceea ce m-a făcut ani de zile să scriu despre Bucureştii vechi a fost mai puţin dragostea pentru un peisaj urban iremediabil condamnat de progresul tehnologic şi de rapacitatea oamenilor de afaceri şi mai mult fascinaţia pe care o exercită asupra mea viaţa trecută. Necrofilie? În mintea mea, locul morţilor e mult mai mare decît al viilor.

De atîtea ori am văzut anunţul „De vînzare“ că-i momeşte pe demolatori, aşa că, de cîteva zile, prieteni ai mei sînt alarmaţi de apariţia lui pe Bd. Lascăr Catargiu la nr. 58. Nu pot, totuşi, să cred că ar fi în primejdie o clădire înscrisă ca monument istoric şi aflată chiar în mijlocul unei zone protejate, lîngă Piaţa Victoriei, între alte case care beneficiază de acelaşi statut.

Înaintea celei de-a doua conflagraţii mondiale, unele oraşe (Bucureştiul, Clujul, Timişoara şi Tîrgu Mureş) au fost cadorisite cu Monumentul Lupa Capitolina – un cadou al esteticii publice musoliniene. Toate sînt la fel! Adăugaţi la asta şi faptul că aceste copii trimise din Roma au fost reluate în alte aproximativ 16 localităţi din ţară.

Calea Griviţei – Podul Tîrgoviştei de odinioară – era, acum numai o sută de ani, artera vitală de legătură între Gara de Nord şi centru. Pînă la răspîntia cu Buzeşti, a avut, pe ambele laturi, case negustoreşti frumoase care reflectau mîndria de a fi dobîndit, într-o singură generaţie, o avere de lăsat, odată cu locuinţa, urmaşilor.

Am mai avut prilejul să atrag atenţia asupra Editurii Simetria, care produce, la un înalt nivel, atît al conţinutului, cît şi al formei grafice, lucrări referitoare la trecutul şi prezentul arhitecturii româneşti. Am găsit astăzi în cutia mea de scrisori un nou volum pentru care ţin să mulţumesc donatorului anonim.

În anii 1871-1873, Alexandru Odobescu, pe atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, trimite către învăţătorii satelor din România ordinul de a răspunde la un chestionar referitor la „antichităţile“ aflătoare pe teritoriul satului, amplasarea, descrierea şi starea lor; era cerută totodată şi reproducerea legendelor locale legate de acestea, sau fapte petrecute în legătură cu ele.

Timp de cinci ani, am căutat să atrag atenţia asupra siluirii oraşului de către elanul constructiv pe care l-au declanşat noile condiţii economice şi sociale. O voi face şi aici – pentru a cîta oară? –, sperînd că se va trezi în sfîrşit conştiinţa celor care au în mîinile lor soarta Capitalei.

Nici o carte nu ne pregătise pentru ce aveam să trăim din plin în cele 16 ore ale unei zile frumoase de septembrie. Ar fi trebuit să fie decorul unui film făcut de Tarkovski împreună cu Kusturica, asta în cazul în care aşa ceva s-ar fi putut întîmpla. Oricum, şi fără ei, am rîs cu lacrimi care tindeau să se transforme în plîns, m-am simţit umilită şi pe alocuri disperată, pierdută şi desprinsă de lume.

Anul trecut făgăduiam că voi relua povestea acestei vechi străzi, iar deunăzi, oprindu-mă în Piaţa Romană, intrasem în casa doctorului Ion Nanu-Muscel (ştiţi, sau au ştiut bunicile voastre, cel cu „piramidonul Nanu-Muscel“ care se prepara la farmacie). Zona e dintre cele mai interesante din centru: s-a păstrat, pînă acum, relativ intactă.

Un monument istoric foarte cunoscut în Iaşi, şi nu numai, şi care a mai făcut, integral sau parţial, obiectul unor materiale din Dilema veche (Andrei Pippidi, nr. 260, 8 februarie 2009; Lina Vdovîi, nr. 324, 29 aprilie-5 mai 2010) pare să fi fost salvat pe ultima sută de metri. Este vorba de Casa A.D. Xenopol, imobil situat pe strada Vasile Conta, în apropierea Spitalului Sf. Spiridon.

„O, ilustre arheolog, care vei trage în viitorul depărtat din ruinele sublime ale Bucureştilor esenţa civilizaţiunii noastre actuale, ce o să gîndeşti tu despre capul meu şi despre al contemporanilor mei?“

Amplasată pe un bot de deal înalt şi cu pante repezi şi greu accesibile, cetatea Gurghiu este atestată în secolul al XIV-lea ca una dintre cetăţile regale (castrum regalis) destinate să întărească puterea centrală în raport cu tendinţele centrifuge ale nobilimii.

O expoziţie de fotografii care s-a deschis la 7 iulie şi despre care va fi vorba săptămîna viitoare cheamă atenţia publicului asupra deplorabilei stări de conservare a unor case pentru care se pune întrebarea dacă mai merită să fie conservate. Insinuarea pare a fi că e prea tîrziu să mai facem altceva decît să le demolăm. Restaurarea lor ar fi acum o operaţie complexă şi costisitoare.

Marile operaţiuni de „sistematizare“ pe care le-au suferit Iaşii în a doua jumătate a secolului trecut au condus la distrugeri ireparabile ale ţesutului urban şi la dispariţia unor zone şi clădiri care constituiau personalitatea distinctă a oraşului. Afirmaţia a devenit banală prin repetare şi se aplică nu numai capitalei Moldovei, ci şi numeroaselor oraşe traumatizate din România.

Demolările de pe strada Berzei continuă. În zilele de 24 şi 25 iunie au fost nimicite casele aflate la nr. 81 şi 89. Deschid lista oficială a monumentelor istorice din Bucureşti, unde le găsesc pe amîndouă că figurează ca datînd de la sfîrşitul secolului al XIX-lea.

Mi-au trebuit o anchetă de o lună şi ajutorul a patru prieteni ca să pot continua identificarea caselor de pe strada numită odinioară a Cometei (din care comuniştii au făcut „Căderea Bastiliei“, după ce, cîţiva ani, se chemase „Lord Thomson de Cardington“ în amintirea acelui ofiţer britanic drag Marthei Bibescu, care a murit ca ministru al Aerului într-un groaznic accident aviatic).

Orice li s-ar spune şi de către oricine, demolatorii sînt hotărîţi să nu mai lase în picioare nici una dintre casele care făceau tot farmecul vechiului oraş.

O broşură cu acest titlu a fost publicată în 1935 de Institutul Urbanistic al României (exista o instituţie cu aceste preocupări, cu sediul în str. N. Filipescu, 23, şi a scos zeci de lucrări din „Biblioteca Urbanistica“). Autorul, Gh. Vîrtosu, inginer, a fost probabil frate cu istoricii Emil şi Ion, primul fiind profesor la Universitatea din Bucureşti, iar al doilea, pentru cîtva timp, arhivist la Biblioteca Academiei. Broşura poartă o dedicaţie: „Domnului Arh. O. Doicescu, în semn de deosebită

Aproape că nu există om care să vină în Iaşi, iar privirea să nu-i alunece pe Palatul Braunstein: într-unul dintre colţurile Pieţei Unirii, la 200 de metri de Hotel Traian, la unul dintre capetele renumitei străzi Cuza-Vodă. Impunător şi unic prin fruntea maiestuoasă de metal, Palatul s-a transformat, în timp, într-un pericol pentru cei care trec prin vecinătatea-i.

Zilele astea, cînd ne pregătim pentru referendumul care va stabili cum să fie condusă Capitala, mi s-a părut că ar merita să se ştie cum funcţiona la început Primăria, care a apărut printr-o lege a lui Cuza din 1864. De aceea am vrut să văd Desbatterile consiliului communal din Bucuresci urmate în şedinţele ţinute de la 14 apriliu pînă la 23 iuniu 1866 – o carte de peste 300 de pagini, publicată în 1866.

Pentru foarte mulţi dintre noi, numele localităţii nu spune nimic. Asta şi pentru că satul, situat la graniţa de astăzi cu Ucraina, s-a numit pînă la colectivizare Hilişeu-Curt. Marele Dicţionar Geografic afirmă că familia Curt avea moşii aici încă din 1759, că şcoala a fost făcută, probabil pe la jumătatea secolului al XIX-lea, „de către Alecu Curt (...)“.

O carte uitată, pe care Humanitas o recheamă la viaţă (Roumanian Journey, London, 1938), a apărut zilele acestea în traducerea Mariei Berza. E prima oară cînd avem prilejul să aflăm impresiile pe care le-a notat, îndată după întoarcerea din această Călătorie în România, un eseist, dramaturg şi poet – Sacheverell Sitwell.

Conform tradiţiei, prima biserică a mănăstirii Dintr-un lemn a fost construită din lemnul unui singur stejar, pentru a adăposti o icoană făcătoare de minuni găsită în secolul al XVI-lea. În jurul acestei biserici modeste s-ar fi organizat un prim schit de maici.

Crimele de acest fel se înmulţesc şi adeseori aflăm istoria unor asemenea case numai după ce ele nu mai sînt. Distrugerea lor, pe furiş, mişeleşte, n-o să mai lase decît cutii de beton pe care noii noştri capitalişti le plănuiesc pentru a închiria birouri, cu toate că nevoia de birouri a fost deja satisfăcută, aşa că aceste spaţii vor rămîne goale.

O inscripţie aflată pe o cruce de piatră din vecinătatea construcţiei menţionează cîteva nume: „Tudor, monahia Salomia..., Radul, Voica, Albul, Voina, Neacşa, Albul... Frăncul, Oprişa, Stanciu, Ivani, Rucsanda, Alba, Despa, Voicu“. Aceştia ar fi putut fi reprezentanţii comunităţii urbane şi ai breslei olarilor care au donat bani şi au dispus ridicarea construcţiei, probabil spre sfîrşitul secolului al XVII-lea.

La Ministerul care-şi zice „al Culturii şi al Patrimoniului Naţional“, din neputinţa de a stăvili iniţiativa modernizatoare asupra căreia au căzut de acord Primăria Generală şi o mare întreprindere hispanică de construcţii, funcţionari indiferenţi au acceptat ca un petic de iarbă şi o inscripţie grandilocventă să fie tot ce va mai aminti de Academia Domnească de la Sf. Sava.

În ajun de Paşti, Asociaţia „Salvaţi Bucureştiul“ (preşedinte Nicuşor Dan) a cîştigat o nouă victorie, obţinînd de la Tribunalul Bucureşti hotărîrea prin care s-au suspendat autorizaţiile de desfiinţare emise la 15 februarie cu privire la două case din Şoseaua Kiseleff, n-rele 45 A şi B. E rezultatul unei poveşti odioase care a început din 2005.

Venisem în Răşinari pentru a vedea casa în care s-a născut Emil Cioran. Despre existenţa casei memoriale Octavian Goga aflăm de pe un panou instalat pe marginea drumului, dar nimic despre Emil Cioran. Ne-am amintit de documentarul Exerciţiu de admiraţie, aveam în minte ideea că ar trebui să ajungem pe lîngă un cimitir, unde copilului Emil Cioran îi plăcea să se joace fotbal cu craniile.

Una dintre cele mai instructive cărţi despre Sud-Estul european pe care le cunosc este aceea scrisă de sociologul belgian Emile de Laveleye – La Péninsule des Balkans. Autorul a călătorit în Ungaria, Croaţia, Bosnia, Serbia, Bulgaria, Turcia şi România. Experienţa lui nu se limita la această singură anchetă pe teren: a trăit doi ani la Istanbul şi vizitase Transilvania încă din 1867.

Codrii n-au înverzit încă, ba chiar săptămîna trecută crestele munţilor erau albe de parcă ne-am pregăti de Crăciun, nu de Paşti, iar la noi în oraş castanii sînt întîrziaţi. Să ieşim totuşi la plimbare atunci cînd soarele se strecoară printre nori. Unde? Strada Doamnei, numită aşa după biserica învecinată.

Cînd v-aţi uitat ultima oară la prietenul nostru Barnaby? E o desfătare să priveşti pajiştile mereu verzi – unii au cîrtit totuşi că în serialul ăsta nu plouă niciodată – şi casele bătrîneşti, fermecătoarele cottages. Însă şi acolo sînt oameni răi care conspiră ca să le dărîme, fiindcă au un proiect imobiliar, vrînd să construiască un supermarket care va ruina micile băcănii locale.

Din lungul şirag al călătorilor care şi-au publicat impresiile despre Bucureşti, să ne oprim astăzi asupra lui G. Le Cler, a cărui carte La Moldo-Valachie. Ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait être, apărută la Paris în 1866, cunoaşte anul acesta prima traducere integrală în româneşte la Institutul European din Iaşi.

S-au celebrat în octombrie trecut 350 de ani de la sfinţirea bisericii mănăstirii Golia din Iaşi. O ceremonie religioasă a avut loc, iar momentului şi edificiului le-a fost consacrat un volum de studii semnate de nume de prestigiu din domeniile istoriei, istoriei artei, arheologiei româneşti.

Editura Vremea publică de cîţiva ani Colecţia „Planeta Bucureşti“, care a pus în circulaţie o serie de lucrări de istorie a Capitalei, fără să capete atenţia cuvenită din partea presei. Printre alte titluri a fost produsă şi reeditarea Istoriei Bucureştilor de N. Iorga, care nu mai apăruse din 1939, data primei ediţii.

În zona zero a municipiului Iaşi, în apropiere de Biblioteca Centrală Universitară şi de strada Lăpuşneanu, se află, încă în picioare, o clădire veche de peste 160 de ani, plină de istorii şi goală de prezent. Monument istoric, clădirea este cunoscută generic drept „Hotelul Binder“.

Stă să treacă, sau, poate, a şi trecut o lege care riscă să complice situaţia, şi aşa problematică, a patrimoniului urban din România. Este, la ora la care scriu, încă un proiect înaintat Parlamentului de Ministerul Dezvoltării sub titlul pompos „Legea privind măsuri de creştere a calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor“. Creştere?

Strînsele noastre legături cu Franţa au fost de patronaj de la Napoleon al III-lea pînă la De Gaulle şi succesorii săi – unde mai are Generalul o statuie, în afară de Franţa sau poate vreo fostă colonie „de peste mări“? De cînd avem aceste relaţii, s-au perindat nenumăraţi vizitatori interesaţi să cunoască fie exotismul balcanic, fie imitaţia francofonă.

Împrejurările nu ne ajută ca, atunci cînd se semnalează aici situaţia unui monument istoric ameninţat, chestiunea să se încheie rapid, cu întoarcerea la ce ar fi fost normal. De aceea, de mai multe ori a fost nevoie să revin asupra degradării unor case istorice, intenţionat părăsite.

Despre Bucureşti au apărut în ultima vreme o mulţime de cărţi, şi numărul lor creşte neîncetat. N-ar trebui să treacă neobservată printre ele aceea recent apărută la Editura Curtea Veche, care uneşte calităţile estetice ale unui album cu informaţia riguroasă a unui studiu istoric.